Oamenii pe lumea asta sunt de două feluri: care au casă şi care nu au casă. Prima categorie se subîmparte în oameni cu o casă şi oameni cu mai multe case. Aceştia se numesc proprietari. Unii proprietari le închiriază case unor oameni din a doua categorie. Aceştia se numesc chiriaşi. În România li se mai spune şi „fiii ploii”. O spun ca unul care de 25 de ani tot mută geamantane şi le pupă mâna cucoanelor proprietărese.
Statul român a făcut legile în aşa fel încât încurajează chiria la negru. Fiul ploii zice: „Hai să facem un contract la Administraţia Financiară”. Proprietarul: „Nţ! Dacă ţii neapărat, facem contract, dar plăteşti tu impozitul”. Nu e normal ca fiul ploii, pe care toţi îl jupoaie pe toate părţile, să plătească impozit pe venitul pe care tot i-l furnizează proprietarului. Cum ar veni: fiindcă îţi dau voie să îmi dai nişte bani, trebuie să mă plăteşti ca să ţi-i iau. Şi atunci amândoi o dau la pace, merg la mica înţelegere. Statul nu se alege cu nimic.
Mai există şi varianta contractului încheiat prin agenţia imobiliară. Acesta are valoarea juridică a unei notiţe pe un şerveţel de masă, la restaurant. Agenţii imobiliari sunt, de cele mai multe ori, nişte rechini care pândesc peştişori în oceanul anunţurilor imobiliare şi îi înghit fără milă. Pentru că dă un telefon şi stabileşte o întâlnire între proprietar şi chiriaş, agentul imobiliar se alege cu un comision egal cu chiria pe o lună. 250 de euro este chiria pentru cel mai solicitat tip de apartament în Bucureşti, cel cu două camere. Un salariu de profesor. Plătit jumi-juma de proprietar şi de chiriaş, dar de multe ori doar de chiriaş. Există această convingere de nezdruncinat că, în România, chiriaşul are în valiză o mică tiparniţă de bani şi, prin urmare, el este pus să plătească totul, întotdeauna. Statul nu prea ia impozit nici din comisionul agentului, fiindcă el nu prea taie chitanţă
