Potenţialul nostru hidroenergetic este folosit în proporţie de sub 30%.
După ce furaseră americanilor secretele bombei nucleare, acum aproape 60 de ani, în lupta lor încrâncenată pentru pace, ruşii construiau la vreo sută de kilometri de Moscova prima centrală nucleară din lume, ce producea 6 MW. De atunci, în Europa s-au ridicat încă 195 de reactoare nucleare, cu puteri de zeci şi sute de ori mai mari, pentru producerea energiei electrice.
În urmă cu aproape doi ani, „Financial Times" publica un studiu extins ce compara costurile diverselor resurse energetice, cumulând atât investiţia, cât şi costurile de operare. Cea mai ieftină era în continuare energia obţinută din hidrocarburile fosile, gazoase, solide şi lichide. Evident, preţul variază în funcţie de locul de extracţie, on shore sau off shore, şi de adâncimea la care rezervele se găsesc.
Deasupra lor, ca preţ, se afla conversia în energie electrică a energiei solare şi eoliene. Ele nu pot fi competitive fără subvenţiile acordate din motive ecologice de către state, deci din buzunarul cetăţeanului. Ambele tipuri de tehnologii nu au ajuns încă la maturitate, oricât de entuziaşti am fi unii dintre noi. O spun ca unul care a investit mult în aceste domenii.
Cea mai scumpă dintre toate, justificabilă economic doar de la un preţ mai mare de 150 de dolari pe barilul de ţiţei, este energia nucleară. Apariţia puzderiei de reactoare nu are decât motivaţii politice. Sloganurile protecţionismului şi autosuficienţei statelor naţionale în epoca industrială - „independenţa energetică", „industriile strategice", „politicile sectoriale" şi alte stupidităţi intervenţioniste de acelaşi tip - ne-au adus în povestea ucenicului-vrăjitor. Niciun fel de date statistice, niciun fel de calcule probabilistice nu pot măsura riscul pentru viaţa planetei. E neimportant că închiderea centralei de la Fukushima va dura
