Mă uit în jur, la cei care ne conduc. La alde Băsescu, Iliescu, Antonescu, Ponta, Geoană... Le caut tâmplele. Însă nu le pot simţi.
„Uite, mă, o mie trei, aici ar trebui să te lovesc (...şi mă lovi de câteva ori în tâmplă, uşurel, să nu mă doară). Ei, înţelegi? Aici ar trebui să te lovesc!". După o noapte de chin, gardianul lui Victor Petrini, „cel mai iubit dintre pământeni", a înţeles. A luat vătraiul cu care scormonea în sobă, a mers la carceră şi l-a lovit uşor în tâmplă. Acolo trebuia să dea. Mâna puternică a torţionarului contra celui mai expus punct al cutiei craniene. Petrini l-a ucis. L-a împins în puţ. A ieşit din închisoare şi a dat şi el. În şobolani.
Nu îmi pot lua privirea de pe fotografia unei piţipoance de la Liceul „Jean Monnet". E îmbrăcată în haine care valorează mai mult decât toată mâncarea înghiţită de Corneliu Coposu în 17 ani de detenţie în lagărele comuniste. Rânjeşte din paginile ziarului. Oglinda unei Românii care a uitat atât de repede. De fapt, nici nu cred că a ştiut vreodată.
Mă uit în jur, la cei care ne conduc. La alde Băsescu, Iliescu, Antonescu, Ponta... Le caut tâmplele. Nu le pot simţi. În punctul moale al capului a crescut un os puternic.
I-am făcut statuie lui Coposu. Conturul tâmplelor e clar. Însă, când ciocăneşti, sună a metal. După moarte nu mai e nimic periculos. Aşa că putem umple ţara de cranii de fier puse pe piedestale. Loc de odihnă pentru porumbei şi tribună de discursuri patetice ale celor care îşi zic politicieni.
Iliescu trăieşte. La 81 de ani e internat şi toată mass-media îşi pune poalele în cap. Ca un cor de babe, cotcodăceşte pe toate canalele. Iliescu, tătucul României democratice, comunistul care ne-a adus libertatea, preşedintele care a adus minerii să le dea la tâmple golanilor din Piaţa Universităţii, părintele spiritual al tuturor lepădăturilor ce îşi dispută astăzi ciol