Festivalul Național de Teatru (FNT), așa festival și național cum e el, nu este, n-a fost, nu va fi și n-are de ce să se poarte sau să fie tratat ca și cum ar fi Judecata de Apoi a vreunui an teatral pe aceste meleaguri. Un festival de teatru, în Europa zilelor noastre, tinde să fie exclusiv o succesiune de reprezentații ale unor producții reunite după criterii declarate sau implicite, producții care au în comun, în primul rînd, faptul că pot fi reproduse/reprezentate în spațiile puse la dispoziție, cu un grad de compromis considerat acceptabil. După mine, vorbind despre FNT-ul din acest an, Teatrul Național din Budapesta și Andrei Șerban știau, de la bun început, că la București venitul Trei surori nu va putea fi nicăieri în afara propriei scene reprezentat fără un compromis major, legat de niște trape și alte subtilități scenotehnice, deci, dacă și-au asumat asta, eu nu pot decît să mă plec. Deși nu e foarte OK. Că festivalul s-a deschis cu acest spectacol, aștept să fiu contrazisă de organizatori în convingerea mea că motivul e legat de un detaliu tehnic: era singurul spectacol din selecție care se juca la Sala Mare a Naționalului bucureștean cu publicul în sală și nu pe scenă (cca 1.200 de locuri). Or, ăsta nu e tocmai un criteriu, cînd ai de ales între un spectacol străin și altele locale, la un festival național. Revenind, ceea ce nu poate fi reprodus pe o scenă din cele avute la dispoziție la București nu vine la FNT. Punct. Iată o limită. Numai că oamenii vor să vină la FNT – din rațiuni iarăși enumerate în anii anteriori (ca și anul acesta) cu asupra de măsură: în inflația festivalieră românească (ce compensează inexistența unui sistem de turnee), e singurul la care finanțatorii vibrează și pe care teatrele și artiștii și-l trec (pe cale de consecință, probabil) în CV. După care intervine o problemă: selecționerul (Alice Georgescu, în cazul de față) d