Cred că festivalul de anul acesta are marele merit de a fi readus pe scenele bucureștene spectacolele lui László Bocsárdi și ale excepționalei sale trupe de la Sfîntu Gheorghe, pe nedrept, fără motiv viabil ignorate în precedentele ediții. Am scris aici (în nr. 568) despre Caligula (făcut la Teatrul Național din Craiova), un spectacol foarte bun, cu un Sorin Leoveanu în stare de grație. Iar Neguțătorul din Veneția (Sfîntu Gheorghe) merită o cronică aplicată, nu doar o rapidă consemnare. La fel de binevenită a fost reluarea unor spectacole de referință ale lui Andrei Șerban. În rest, multe sînt de discutat despre selecție – care, măcar, a fost relativ unitară și a mers pe clasic. Dar dacă, într-adevăr, asta e tot ce are mai bun teatrul din România, e destul de trist. Sper din tot sufletul că Alice Georgescu, selecționer unic (groaznică titulatură: mă duce gîndul la domnul Pițurcă!), s-a înșelat sau, poate, n-a văzut tot ceea ce era de văzut; și, oricum, sînt sigur că a privit cu un ochi prea indulgent unele spectacole, Macbeth, de exemplu. În orice caz, chiar festival fiind, festivismul e dăunător, la fel și cronicile din care reiese că totul, de la organizare la spectacole, a fost perfect. N-a fost. Au predominat, în selecția de anul acesta, spectacolele bazate pe veritabile texte dramatice. Dintre adaptări, reprezentația cea mai deconcertantă, pentru mine, a fost, cu tot regretul, Galaxia Svejk, a lui Alexander Hausvater. Un spectacol despre care, din respect pentru regizor și pentru munca actorilor, prefer să tac. Între spectacolele făcute pe texte de teatru am inclus și Despre iubire la om (ciudat titlu, dar ce nu-i ciudat la Alexandru Dabija?) al Teatrului din Brașov. Bine, atent lucrat, jucat precis, fără ruperi de ritm, chiar dacă fără creații strălucitoare, cu actori buni care au înțeles foarte bine ce li s-a cerut – dovadă că sala vuia și reacționa la r