Fiind prins de dimineaţă până-n noapte la Târgul Gaudeamus, am ales să le ofer astăzi cititorilor acestei rubrici un nou fragment semnificativ din cartea „Teroriştii printre noi".

Versiunea oficială despre Revoluţia română este plină de minciuni, contradicţii şi fracturi logice. Toate, puse în slujba „teoriei spontaneităţii" şi a „emanaţiei". O deformare grosolană a realităţii este cea privind zilele de 21 şi 22 decembrie 1989. Mitingul eşuat al lui Nicolae Ceauşescu, cel din 21 decembrie, este prezentat de propaganda lui Ion Iliescu ca o „revoltă a bucureştenilor împotriva dictatorului"; convocaţi la o mare adunare populară de susţinere a regimului, manifestanţii „s-au întors împotriva tiraniei" şi „au început să huiduie", apoi „au aruncat lozincile şi tablourile şi au părăsit Piaţa Palatului, arătând clar că nu mai suportă dictatura lui Ceauşescu". Această retorică se regăseşte şi în cărţile lui Ion Iliescu (o maculatură fără nicio valoare istorică), şi în intervenţiile publice ale unor personaje din grupul acestuia.

Adevărul este cu totul altul. Mitingul lui Ceauşescu a fost bruiat de trupe speciale, prin metode speciale, nicidecum de muncitorii aduşi din fabrici pentru a-l aclama pe Ceauşescu. Complicitatea Securităţii este certă măcar în ceea ce priveşte bruiajul aplicat sistemului de sonorizare din Piaţă; de acest dispozitiv răspundeau oamenii din subordinea generalului Iulian Vlad. A fost o operaţiune complexă, care are legătură cu agenţii de care se temea Ceauşescu, nicidecum cu muncitorii care sprijineau lozinci - majoritatea plictisiţi, puţini entuziaşti -, sub supravegherea activiştilor de partid şi a securiştilor infiltraţi în mulţime.

Acolo s-a simţit trădat Ceauşescu: la sistemul de sonorizare. În loc să vuiască Piaţa de uralele de pe banda sonoră, înregistrate în vremuri mai bune şi amplificate la maximum, s-a auzit vocea răguşit