Sportiv prin natură şi prin obicei, scriitorul Radu Paraschivescu povesteşte că nu a vrut să participe la orele de tumbe şi sărituri peste capră, pentru că aceste exerciţii „nu i se potriveau“.
Iubeşte sportul, în general, şi fotbalul, în particular. Iubeşte Banatul, Timişoara, inevitabil şi clubul de fotbal violet al oraşului, astfel că, dacă la întâlnirea cu el porţi ceva mov, cunoscuţii te bănuiesc că ai dori să-i intri în graţii. Nu-i plac uniformele şi uniformizările. Apreciază umorul, ca pe „un bun conducător de inteligenţă", scrie el însuşi amuzant şi e în general o persoană veselă, „solară", după cum se autodefineşte. Tocmai de aceea, în copilărie a citit „cu sughiţuri" cărţi precum „Cuore" sau „Singur pe lume". Şi-acum ar prefera mai curând o lingură cu untură de peşte în locul cărţilor deprimante!
„Weekend Adevărul": După cum aţi mărturisit deja mai demult, sunteţi născut în Bucureşti, dar aţi copilărit la Lugoj. Cum s-a făcut?
Radu Paraschivescu: A fost o întâmplare biografică. Mama e de acolo, iar când eu eram foarte mic, amândoi părinţii trebuia să lucreze. Ceea ce presupunea ca eu să rămân nesupravegheat. Or, la un de zile e riscant. Teoretic, cel puţin, ai mai puţin discernământ ca la 40 de ani (zâmbeşte). Şi-atunci am fost trimis în ambasadă la mătuşa şi la unchiul meu. Şi-acolo am copilărit, până am mers la şcoală. Cei şapte ani de-acasă sunt cei şapte ani de Lugoj pentru mine. A fost un loc sănătos, la graniţa dintre urban şi rural, pentru că stăteam la margine de oraş, mai erau trei case şi începea câmpul, eram vecin cu gârla. Şi am deprins mai toate obiceiurile de gârlă, de la fugăritul gâştelor până la bătutul mingii.
Aţi spus şi că tot acolo aţi fost supus unui „regim extrem de sever" de ciocolată de casă, tort doboş şi figurine din zahăr candel...
Eram alintat, mătuşa şi unchiul meu îşi asumaseră