“M-am simţit ca primul alb înAfrica în prima zi când am venit în Maramureş. Oamenii se apropiau de mine şi puneau mâna să-mi vadă părul creţ, se uitau la dinţii mei albi şi la ochi. No, şi mie chestia asta mi-a plăcut, mă!”. Dar asta era acum trei ani, când africanul Moise Yeboua tocmai aterizase în Şomcuta Mare, ca refugiat, tocmai de la capătul lumii, din Coasta de Fildeş. Îşi lăsase acolo părinţii şi pe cei opt fraţi musulmani. În ţara lui îi era frică să mai umble pe stradă din cauza războiului civil. Rebelii îl înjunghiaseră fiindcă îndrăznise ca, din musulman, să se boteze romano-catolic. Din iadul de acasă l-a salvat părintele Irineu aflat atunci în Coasta de Fildeş. L-a adus la el acasă, la mănăstirea Prislop de lângă Şomcuta. În prima zi, când a ieşit Moise pe uliţă, s-a pomenit cu o armată de moşnegi filmându-i cu privirea fiecare mişcare. Erau strânşi ciorchine pe şanţ şi se uitau lung după el, cu mâna streaşină la ochi. Refugiatul şi-a privit pielea neagră – tăciune, le-a privit şi lor pielea albă şi a început să râdă în hohote: nu mai văzuse în viaţa lui atâţia oameni curioşi la un loc. Sătenii-l credeau pur şi simplu rătăcit, nu ştiau ei că Moise studiase acasă la el filozofia, teologia şi dreptul, iar acum se pregătea să se înscrie la Drept, să fie avocat sau “comisar de police”. Încă nu aflaseră că Moise urma să le ţină cele mai frumoase lecţii de “filozofie a crucii” chiar acolo, în drum. Nici unuia nu i-a trecut atunci prin minte că peste fix un an negrul ăsta atât de zâmbăreţ va bea palincă şi va mânca murături cu jumări cot la cot cu ei. Din discursul unui african: “Noi, maramureşenii!” Dar începutul a fost crâncen. “Era toamnă ploioasă cu şase grade afară când am venit aici şi eu muream de frig. Niciodată în viaţa mea nu trăisem sub 25 de grade. O săptămână n-am ieşit deloc din cameră, decât la masă. L-am rugat pe părinte să mă trimită în altă