Dupa demiterea lui Mubarak, puterea a trecut in mainile unui Consiliu Suprem al Armatei (de fapt o junta), compusa din 21 de ofiteri superiori, 15 indentificati public prin nume si rang,  alti 5 nu.   Conducerea executiva este de facto in mana a cinci ofiteri superiori. Primul intre egali este Mohamed Hussein Tantawi (76 de ani), urmeaza Sami Hafez Anan (63 de ani), Mohab Mamish (63 de ani), Reda Mahmoud Hafez Mohamed (59 de ani) si Abd El Aziz Seif-Eldeen (62 de ani). Intr-un articol pe care l-am scris inaintea rasturnarii lui Mubarak (pe data de 12/02/2011 – “Mubarak, ultimul Faraon?”) am prezis ierarhia in frunte cu Tantawi si i-am numit si urmasul – Sami Hafez Anan. Deci totul a evoluat pana acum conform unor predictii pe care eu le-am socotit normale si anticipabile.

Problemele cu care se confrunta junta nu prea au fost gandite sau nu au fost gandite suficient de eficient. Opozitia democrata, faramitata si plina de conflicte nu are nici o sansa impotriva curentului religios reprezentat de Fratii Musulmani si de partidele religioase acolite. Singura sansa a unui Egipt democratic o reprezinta gruparile politice afiliate Asociatiei Nationale pentru Schimbare (National Association for Change), grupate in jurul lui Mohamed El Baradei, laureat al Premiului Nobel pentru pace din 2005, fostul Presedinte al Agentiei Internationale a Energiei Atomice (IAEA), ale carui sanse s-au diminuat profund, in special din cauza lipsei lui de carisma si faptului ca nu atrage multimi. Egiptul este statul cu cea mai numeroasa populatie araba din lume – cam 80-81 de milioane de locuitori. Cairo, capitala statului, numara 11 milioane de locuitori, cu o densitate de 17,190 de locuitori pe km patrat ( Bucurestiul are cam jumatate din Cairo – 8,510 de locuitori pe km patrat). Oricine a vizitat orasul stie ca acest oras este o “minune” de transport urban. Cand vorbesc de “minune” ma re