Unul dintre evenimentele importante ale ultimelor zile a fost, fără îndoială, conferinţa domnului Adrian Severin despre mitologia şi excepţionalismul corupţiei româneşti. În miezul crizei morale, politice şi economice - ultima dintre ele fiind de rigoare nu doar în România - în care suntem cu toţii prinşi, subiectul şi circumstanţele abordării lui, ca şi persoana conferenţiarului nu pot lăsa indiferent publicul potenţial.
Mai întâi, pentru că Adrian Severin a ţinut afişul de circa un an încoace şi continuă să îl ţină ca imagine recomandată de media internaţională a corupţiei ajunse până în Parlamentul European, a celei româneşti, a celei de stânga şi, nu în ultimul rând, a corupţiei politice în general. Descalificarea acestui copil teribil al revoluţiei române atinge astfel, de un timp, cote mult mai mari decât cele pe care, odinioară, când a promis dezvăluiri de presă majore referitoare la figuri ale establishmentului românesc postceauşist angrenate în reţele de spionaj internaţionale, le-a atins deja. Fie că promisiunea lui a avut sau nu ceva la bază, în momentul inflamării ministrului care era pe atunci, sigur este că el nu a dat curs promisiunii, pierzându-şi poziţia şi respectabilitatea. Fiindcă, pe atunci, în România se mai credea că un politician care promite se cuvine să şi facă ce a zis. Dacă astăzi nu mai este aşa, fără îndoială că asta se întâmplă şi din vina incidentului de atunci...
Între timp însă, o echipă de jurnalişti din presa internaţională, sub acoperire, l-a ademenit - filmându-l - într-un scandal de trafic de influenţă, în care demnul reprezentant al politicii româneşti la Bruxelles stabilea cu solicitanţii un tarif „rezonabil" pentru serviciile domniei sale. Imaginile respective nu doar că l-au compromis în ochii colegilor săi şi în cei ai multor români, ci l-au şi transformat într-un exemplu
