S-au cunoscut în lumea virtuală ca să dea naştere pe o scenă reală unui spectacol frumos şi emoţionant. L-au intitulat „Requiem. Nu ştii nimic despre mine”. Ei, doi artişti ai dansului contemporan: Motoko Hirayama din Japonia şi Răzvan Mazilu din România. Au dansat trei seri consecutiv – vineri, sâmbătă şi duminică – pe scena de la Teatrul Odeon. Astăzi susţin aici şi a patra reprezentaţie. Apoi pleacă prin ţară – la Sibiu (mâine), Cluj (1 decembrie) şi Timişoara (3 decembrie).
Artistul se luptă. Se luptă cu viaţa. Viaţa lui e tragică. O trăieşte „pe muchie de cuţit”. E dansator, iar la 37 de ani se crede pierdut. Nimeni nu-l mai crede bun pentru această meserie. Se vede inutil. E pierdut în stradă, în strada care are legi dure. Concurenţa e mare în aceste vremuri. Apoi anii au trecut peste el, dansatorul. O vede pe ea. Superbă, cu mişcări graţioase, de parcă pluteşte pe scândura sălii de dans. Sunt creaţi în două lumi. Văzând-o cum este ea, el devine aprig, încearcă să se manifeste, se agaţă de trecutul său glorios, se zbate, se loveşte. Ea nu-l vede. Ea munceşte, singură. E talentată, e minunată. Îţi dă senzaţia unui corp diafan. Îl motivează şi el parcă renaşte.
Cei doi artişti, Răzvan şi Motoko, dansează fiecare singur, până se „întâlnesc”. Aşa au gândit spectacolul. Au avut doar muzica la îndemână, muzica „Requiem” de Karl Jenkins, care spune despre această creaţie a sa: „Requiem este o slujbă religioasă pentru sufletele celor morţi. În linii mari, am stabilit momentele obişnuite, în limba latină, dar, fidel obiceiului meu de a cerceta muzica altor culturi, am introdus şi cinci poeme haiku japoneze despre moarte (…). Am combinat textele occidentale şi pe cele orientale în două dintre momentele de haiku (…). Instrumentaţia acestor momente de haiku include un străvechi instrument de suflat din Japonia, shakuhachi. În rest, ca de obicei