- Cultural - nr. 900 / 29 Noiembrie, 2011 Reda-mi credinta! E glasul care ne face sa intelegem cel mai bine constiinta unui timp in deriva, un timp al Epigonilor, cand "credinta” a fost inlocuia cu o "conventie”. Distanta intru spirit fata de inainta si e mai mica decat cea in timp, pana la rasturnare. Pentru ei, inaintasii, "viitorul era trecut”, dar, prin contrast, apare ca viitor, si batran, si tanar, mereu; iar prezentul apare drept "trecutul, fara inimi, trist si rece”, "Noi nu credem in nimic” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate sa ajute spiritul, sa-l revigoreze. Este un timp existential al cautarilor in momente de dorinta fiintiala. O asemenea confesiune o aflam si in poezia "Dumnezeu si om” (1873), in versurile careia poetul se dezvaluie adresandu-se Mantuitorului Insusi, asa cum era infatisat in vechile icoane: "Era[u] vremi acelea, Doamne, cand gravura grosolana / Ajuta numai al mintii zbor de foc cutezator.../ Pe cand mana mea copila pe-ochiul sant si arzator / Nu putea sa-l inteleaga, sa-l imite in icona”. Erau vremile in care Iisus, Dumnezeu - Cuvantul Intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, se arata sufletului crestin ca darul divin suprem si ca un etern, cum: "Te-am vazut nascut in paie”. E darul divin care transfigureaza noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: "Rasari, o, stea de pace, luminand lumea si cerul...”. Felul in care este descrisa noaptea Nasterii sfinte descopera emotia celui adanc patruns de taina Intruparii Fiului lui Dumnezeu. Si dialogul continua, pornind si din orizontul secularizat al timpului sau, cand "gandirea se aprinde ca si focul cel de paie / Ieri a fost credinta sfanta-insa sincera, adanca / Imparat fusi omenirei, crezu-n tine era stanca / Azi pe panza te arunca, ori in marmura te taie”. Ajunsi aici, o intrebare se rotunjeste parca de la sine: Ce a reprezentat, pentru Mihai Eminescu, Iisus