Sinuciderea lui Gary Speed ne reaminteşte că, aşa în centrul atenţiei cum sînt zi de zi, fotbaliştii rămîn totuşi nişte oameni obişnuiţi, care simt nefericirea la fel ca toţi ceilalţi

Se spune că principalul atu al minţii omului ar fi extraordinara capacitate de a trece peste durere. Sînt dimineţi în viaţă cînd ne trezim zîmbind, surîzînd cu ochii încă închişi, dispuşi să ne asumăm o nouă zi din universul existenţei noastre. Sînt însă şi dimineţi cînd totul pare invers, cînd tristeţea se infiltrează în suflet şi-l inundă, transformîndu-l într-un ocean de angoase şi nelinişti.

Pentru Gary Speed, dimineaţa de duminică a fost una în care creierul său n-a putut găsi atuul care să-l ajute să treacă peste un moment de nefericire. Încerc să înţeleg ideea care l-ar face pe un om să atenteze contra propriei existenţe. Dar nu prea reuşesc. La 42 de ani, Gary Speed era un om fără probleme. Cu un nume mare în fotbalul britanic, în fotbal în general, legendar la un anumit nivel, la Leeds sau la Newcastle, unde şi-a construit un renume şi un record de meciuri în prima ligă a Angliei. Selecţioner al Ţării Galilor, cu o serie, oarecum neobişnuită pentru această echipă, de 4 victorii din 5 meciuri jucate. Fără vreo problemă de sănătate, care să-i inducă ideea unui abandon, suficient de aşezat din punct de vedere financiar, după o carieră lungă şi, pe alocuri, glorioasă, tată a doi copii, cu mulţi prieteni în jur.

Despre fotbalişti se scriu mii de rînduri în fiecare zi. Sînt injuraţi, lăudaţi, invidiaţi, detestaţi. Sînt trataţi în general altfel decît ceea ce sînt. Şi ei, în fond, nu sînt altceva decît nişte oameni. Oameni cu ceva mai multă celebritate decît noi, ceilalţi, cu ceva mai mulţi bani decît noi, ceilalţi, cu un anumit talent, mai mare decît al celorlalţi. Dar tot nişte oameni, pînă la urmă. Care muncesc, care au o familie pe care o întreţin, care au bu