Curioasă evoluţia celor două partide care domină viaţa politică din România. Povestea izgonirii lui Mircea Geoană din rândul social-democraţilor şi, încă mai precis, ceea ce a urmat, ne facilitează o revelatoare privire asupra conservării sau, din contră, a schimbării obiceiurilor străvechi în PDL şi PSD.

Cum ambele formaţiuni s-a întâmplat să împartă o aceeaşi matcă, este de înţeles ca, până la un punct, anumite trăsături, hotărâtoare pentru liniile mari ale acţiunii politice, să se intersecteze.

Şi s-au intersectat, cel puţin în două zone.

Spre deosebire de alţii, PDSR ca şi PD au figurat, în politica post-decembristă, ca exemple de unitate internă, de comuniune în cuget şi simţiri, traversând apele tulburi ale tranziţiei cât se poate de disciplinat.

Nu au fost tot timpul perfecte la acest capitol, dar, de departe, campioane. Într-un sens restrâns, disciplina internă a fost de mare ajutor, ea contribuind la victorii politice importante.

Pe termen lung şi în sens larg, le-a dăunat. Şi PDSR/PSD, şi PD/PDL suferă de sindromul post-Iliescu / post-Băsescu, aceasta însemnând că sunt incapabile să îşi găsească lideri puternici, măcar de anvergura politică a celor pomeniţi mai sus, care le-au şi propulsat la masa bogaţilor.

Şi au dobândit această infirmitate tocmai pe fondul religiozităţii cu care au contribuit cu toţii la ţeserea disciplinei interne.

Efortul şi filosofia care, de fapt, i-a stat la bază au anihilat din start mugurii oricărei alte paradigme care ar fi putut să faciliteze apariţia unei competiţi mai transparente şi a unei pepiniere din care să răsară, la timpul cuvenit, figuri proaspete şi de o anumită anvergură.

După Ion Iliescu, PSD nu a mai avut nici o locomotivă. Adrian Năstase şi Mircea Geoană au fost validaţi de baronetul pesedist, dar nu şi de public.

Cât despre Victor Ponta, acesta pare o alegere ma