Foto: Cristian Marcu Să ne imaginăm pentru o clipă că democraţia ar fi un fel de bursă unde partidele licitează, o dată la patru ani, părţi mai mici sau mai mari din România. După putinţe. Un fel de acţiuni, dacă vreţi. Cei care ajung să fie acţionari majoritari au dreptul să decidă. Patru ani fac ce vor. Acţionarii minoritari stau pe margine şi chibiţează, alături de părţile lor de Românie. Se uită cum alţii iau hotărâri şi cum îşi împart dividende sau cum hotărăsc prin votul lor şi adevărul, şi binele, şi frumosul.
Tot tabloul ăsta nu are nici o legătură cu democraţia adevărată, dar el reflectă destul de corect felul în care se comportă unii oameni politici. Ceea ce e în capul lor. Auzim din ce în ce mai des că unul sau altul sunt legitimaţi de milioane şi milioane de voturi să facă ce-i taie capul. Nimeni nu se poate atinge de ei. Pentru că poporul a învestit în ei încredere. Votul e prezentat public ca un fel de cec în alb. Cu cât cetăţeanul are mai puţină încredere în putere, cu atât puterea se legitimează mai dihai cu această învestitură magică.
Spuneam că avem de a face cu un fals grotesc din cel puţin două motive. În primul rând, unul fundamental. La alegeri, cetăţeanul nu vinde ţara pe bucăţi. El alege nişte administratori. Nişte oameni care capătă nu numai maşini de serviciu, ci şi obligaţii. În rest, ţara, vorba lui Vladimirescu, rămâne a norodului.
Dar, mai mult decât atât, democraţia nu presupune numai votul o dată la patru sau cinci ani. Presupune şi control permanent. Cetăţeanul are dreptul să pună sub semnul întrebării, mereu, o decizie sau alta. Să redirecţioneze, prin diverse forme de presiune, politicile publice. Sigur, România e încă la început din acest punct de vedere. Faţă de primii ani s-au făcut paşi mari, publicul a devenit mai atent şi mai activ, dar mai există încă destulă pasivitate şi destulă resemnare la
