Una dintre cele mai interesante teorii ale personalităţii umane a fost ela­borată de Carl Rogers, care a consi­derat că „realizarea potenţialului propriu” al unei fiinţe, precum şi pre­ţui­rea sunt necesităţi care creionează o personalitate sănătoasă. Oamenii se simt nefericiţi şi anxioşi atunci când apare o neconcordanţă între valorile lor interioare, apreciate de ei ca pozi­ti­ve pentru realizarea propriului potenţial, şi condiţiile de valoare şi de pre­ţuire existente în lumea în­con­jurătoare. C. Rogers spunea că oa­menii şi-ar putea rezolva problemele dacă ar fi eliberaţi de nevoia de aprobare socială şi dacă ar primi preţuire necondiţionată de la cineva. Practic, dacă am fi mai mult fideli valorilor noastre interioare şi mai puţin dependenţi de aprobarea socială, în vreme ce ar exista măcar o persoană în viaţa noastră care ne-ar putea iubi şi preţui, indiferent de felul în care ne comportăm, am izbuti să ne realizăm propriul potenţial în viaţă, să facem ceea ce ne dorim cu adevărat să facem, să fim aşa cum suntem în noi înşine şi, în acelaşi timp, să avem o person­a­litate armonioasă şi sănătoasă. Alte echipe de psihologi de marcă ai lumii au constatat că oamenii sunt mai fericiţi atunci când iubesc ceea ce fac.

Aşadar, putem iubi ceea ce facem şi ne putem manifesta în dimensiunile cele mai creative, mai frumoase şi mai puternice ale propriului nostru potenţial când valorile noastre interioare nu sunt în disonanţă cu valorile exterioare sau atunci când în­tru­nim anumite condiţii de valoare aprobate de societate. Este limpede că aprobarea celorlalţi echivalează cu preţuirea, iar preţuirea e o altă faţă a iu­birii. Dar ceea ce ne-a spus încă şi mai interesant Carl Rogers se referă la preţuire, stare pe care a văzut-o ca ne­cesitate stringentă pentru să­nă­tatea sufletului şi a minţii. Aş adăuga aici încă o condiţie esenţială, şi anu­me aceea ca persoan