La fabrica de steaguri de la Târgu-Mureş e agitaţie mare. Mai e puţin până la Ziua Naţională, iar muncitorii finalizează ultimele steaguri din comanda pentru 1 Decembrie. Abia au reuşit să-şi tragă sufletul după o comandă de steaguri care a ajuns la sediul Parlamentului European de la Bruxelles şi se gândesc deja la steagurile pe care trebuie să le fabrice pentru NATO.
Povestea tricolorului porneşte de la o bandă albă ca zăpada, din poliester, care se colorează treptat în albastru, apoi galben, iar, în final, în roşu. Banda de câteva zeci de metri este supravegheată cu ochi de vultur de muncitori, pentru ca nici o linie în plus să nu păteze simbolul naţional. Culoarea este fixată prin serigrafie, printr-un procedeu unic în ţară, care îi dă rezistenţă în timp. Marginile sunt apoi cusute, steagurile sunt ambalate cu grijă şi trimise la distribuitori. Datorită aparatelor performante, sunt doar 18 angajaţi, care sunt coordonaţi cu o mână de fier de Carmen Sabin, târgmureşeancă get-beget. N-au voie să greşească, pentru că au de apărat numele unei vechi familii de belgieni, Waelkens, care a început producţia de steaguri în 1900. Mai târziu, în timpul războiului, au fost furnizori de steaguri pentru armata americană. Fabrica de la Târgu-Mureş este prima filială a lor în România. S-au îndreptat spre România datorită siguranţei mai mari decât cea oferită de alte posibile ţări, de exemplu, Maroc. Târgu-Mureşul a fost ales în urma unui drum de trei săptămâni prin ţară, în care reprezentanţii firmei-mamă au vizitat posibilele amplasări ale viitoarei fabrici. Zona de Sud nu le-a plăcut şi nici nu au găsit forţa de muncă necesară. La Târgu-Mureş aveau avantajul transportului, aeroportul fiind în spatele fabricii, ceea ce a cântărit greu în alegerea făcută. S-au îngrozit instant de birocraţia de care s-au izbit pentru construirea fabricii în parcul industrial, dar proi
