Am aşteptat să se aşeze puţin lucrurile ca să‑mi spun câteva păsuri în legătură cu măreţul cult pentru zeul mărului, Steve Jobs. Sunt un „mă lasă rece Apple“, nu am tangenţe cu designul, nu am făcut parte din cultul Apple. Aşa că ce urmează sunt impresiile unui extraterestru.
Nu sunt nebun să neg ceva din influenţa incredibilă asupra vieţilor noastre pe care a avut‑o Jobs cel de după 1996. E ca şi cum aş nega influenţa martorilor lui Iehova. Influenţa există, respect credinţa acelor oameni, ba chiar pot intra în discuţii raţionale cu oricine are chef de aşa ceva. Ce deranjează este tendinţa de monopol pe care o încorporează, ca orice religie, şi religia Apple. Istoria se scrie în felul următor. A existat, în zona IT, o perioadă de bronz, cea a inginerilor, a geekşilor fără sex‑appeal, a performanţelor tehnice, a obsesiei pentru viteza computerelor, pentru performanţele lor. Însă, în ultimii 10 ani, am făcut saltul către noua eră. Era designului. Am trecut de la „mai rapid“ la „mai frumos“, cum spunea o reclamă pentru Internet Explorer. Interesant e că acest gust pentru frumos a luat‑o razna mai ales în perioada postcriză. Şi nu e întâmplător. Într‑un foarte bun documentar realizat de BBC Radio („Upsetting the Apple Cart“), actorul Stephen Fry interpretează în stil propriu dragostea proprie pentru I‑phone. „E ca şi cum cineva te‑ar întreba: ce ştie să facă câinele tău?“ O întrebare stupidă, pentru că îţi iubeşti câinele, de aceea îl ţii pe lângă tine, nu pentru calităţi deosebite. Cam aşa ar fi şi cu iPhone‑ul, îţi intră sub piele, face parte din tine, trece mult peste simplul său statut de „gadget“.
Un punct cu adevărat agasant în disputa moştenirii lui Jobs este imaginea de „contracultură“. Jobs a ştiut ce face. Uneori e de ajuns să spui că‑ţi place Bob Dylan infinit de mult, să apari în jeanşi şi bluză neagră şi să spui că lupţi cu sistemul şi lumea
