Multe discuții s-au mai purtat și se vor mai purta pe marginea zilei de 1 Decembrie, aleasă drept sărbătoare națională de prima adunare legislativă a țării de după căderea comunismului, în 1990.

Adeseori s-a lansat public întrebarea dacă românii chiar se bucură în această zi, de obicei friguroasă, prea puțin poitrivită serbărilor populare. Dar nu cumva o anumită apatie românească de 1 Decembrie este explicabilă tocmai prin faptul că această sărbătoare nu este întregită de o alta, a luminii și a deschiderii?

Dacă 1 Decembrie simbolizează atingerea unui ideal național, atunci 10 Mai reprezintă începutul, de asemenea, simbolic, al modernizării țării după modelul european. Aducerea unui principe de neam german, sistemul monarhic constituțional, apoi Independența și proclamarea regatului au fost pași esențiali care au apropiat „România cea mică" de Europa timpului ei.

De la sosirea Principelui Carol pe pământul nostru și până în pragul primului război mondial, țara făcuse progrese uimitoare și ajunsese pe deplin racordată la Europa vremii. Fără aceste progrese, fără ieșirea țării din adormirea de tip oriental și fără procesul de occidentalizare, cu greu ne-am fi putut imagina "România cea mare" de la 1 Decembrie. În fond, România de la 1 Decembrie a fost nu doar o încununare a unui proiect național, ci în aceeași măsură și un proiect civic. Nici nu ar fi fost posibil altfel, din moment ce, după Marea Unire, 30 la sută dintre cetățenii statului nu erau de naționalitate română.

Că acest proiect civic a fost sau nu îndeplinit, aceasta este o discuție cu mult mai amplă, putându-se aduce argumente pro sau contra. Se poate vorbi foarte bine de caracterul cosmopolit al societății românești interbelice, dar la fel de bine se pot aduce în discuție avântul mișcării legionare ori prăbușirea democrației din 1938. Rămâne însă un lucru cert: la noi, idea