În urmă cu doi ani, cartierul meu era bântuit de un bărbat slinos, mai mult îmbătrânit de băutură şi de răutate, decât bătrân cu adevărat, care le şoptea măscări femeilor şi se ţinea după puştoaice, vărsând asupra lor lăturile minţii sale perverse. Nu putea să aibă mult peste 60 de ani, dar fiindcă avea un mers târât şi o barbă cenuşie, revărsată pe piept, lumea îl socotea un moş senil şi-l lăsa în pace.
O soluţie la îndemână ar fi fost să-l consideri nebun şi să dai vina pe stat, că nu-i ţine pe bolnavii ca el în ospiciu, însă omul avea mintea întreagă. Dacă putem să vorbim astfel despre o minte dedată la abjecţii şi răzbunări de mascul cu frustrări majore.
Dintotdeauna, şi mai ales în mediul rural, bătrâneţea a însemnat şi înţelepciune. S-a ajuns la această asociere, pentru că foarte puţini apucau vârstele senectuţii şi, în sine, un 70 de ani era o performanţă care impunea. Societatea era obligată la un tip de reverenţă compensatorie, iar bătrânii, la rândul lor, se simţeau cinstiţi şi răspundeau cu un plus de responsabilitate faţă de anii când fuseseră tineri. Un dobitoc tânăr, care s-a purtat urât cu viaţa sa şi cu oamenii din preajmă, nu devine un înţelept doar fiindcă are 80 de ani şi e neputincios. Devine un dobitoc bătrân. Trăsăturile de caracter scârboase se mai atenuează, dar se mai şi ascut, se transformă într-un necaz public. Vârstnicii indigeşti, oricât de respectuoşi am vrea noi să fim cu persoanele în etate, sunt mai insistenţi în toate decât vârstnicii toleranţi şi buni la suflet, dispuşi să dea de la ei în toate conjuncturile conflictuale. Poate că insuportabilii par mai mulţi, pentru că ei ţin să fie luaţi în seamă, pe când echilibraţii sunt discreţi, rămân de regulă într-un plan secundar. E neîndoielnic că am ajuns să observăm aceste definiţii ale categoriei 60-80
