Telefon de campanie utilizat în perioada 1916-1919. Exponat în colecţia Muzeului Comunicaţiilor şi Informaticii / Foto: Karina Knapek O dată cu terminarea evacuării Bucureştiului (12 noiembrie 1918), trupele germane au întrerupt şi toate comunicaţiile telefonice şi telegrafice ale Capitalei atât cu Moldova, cât şi cu celelalte oraşe din ţară. Abia la 16 noiembrie s-a reuşit stabilirea unei legături regulate între Guvernul de la Iaşi şi Berthelot, care „e autorizat să ia măsuri administrative şi de pază în acest teritoriu român rămas fără stăpân” („Poşta şi Telecomunicaţiile în România” – Gral. Lt. Gh. Enciu).
„O legătură regulată” într-un domeniu crucial în componenţa Armatei române, dar viciat încă din startul campaniei militare. Greutăţile întâmpinate în realizarea legăturilor în campania din 1916, ca urmare a insuficienţei mijloacelor din dotare, au determinat completarea cu aparatură şi materiale de transmisiuni aduse în regim de urgenţă din Franţa: aparate telegrafice Morse, centrale telefonice de 4, 10 şi 25 de abonaţi, telefoane, cablu uşor şi cablu greu. Tot timpul războiului, armata noastră a avut 14 posturi t.f.f. (telegraf fără fir) de campanie, în timp ce francezii şi nemţii aveau câteva sute de posturi de radio cu „unde întrerupte” (ca urmare a întrebuinţării tuburilor electronice). Posturile t.f.f. româneşti erau instalate pe trăsuri cu tracţiune hipo, greoaie şi voluminoase, în timp ce cele germane şi franceze erau instalate, în cea mai mare parte, pe mijloace auto („Comunicaţii şi Informatică” – scurt istoric Gral. de brigadă Ion Cerăceanu).
De menţionat şi faptul că la începutul campaniei din 1916, unele dintre comandamente au manifestat neîncredere faţă de folosirea mijloacelor tehnice de transmisiuni în comparaţie cu agenţii de transmisiuni şi mijloacelor optice, atât din cauza insuficientei cunoaşteri a modului de exploatare a teh