În general, în România, ideea de patrimoniu ridică încă păreri controversate – de la definiție pînă la legislație și la felul în care ea se aplică, pînă la ce intră sau iese de sub umbrela „protectoare“ a patrimoniului. Dincolo de definiție și legislație, ceea ce continuă să uimească tot mai mult este atitudinea indiferentă, apatică și adesea sfidătoare a multora față de ceea ce este vechi. De la atitudinea personală, de la gestul individual față de bunurile care au aparținut generațiilor anterioare, pînă la atitudinile publice ale primarilor, de exemplu, ideea de a păstra sau de a ocroti ceea ce aparține unei epoci trecute este aleatorie sau inexistentă. Pentru aceștia, ce ține de trecut nu are valoare și poată să dispară la gunoi, în foc, sub buldozer. Pentru toți aceștia, o ușă cu ochiuri de cristal, o balustradă de fier forjat, o sobă cu cahle pictate, o lampă de iluminat stradal sau casa de peste 100 de ani vechime ce le adăpostea nu înseamnă absolut nimic. Ideea de tabula rasa care să facă loc noului de care au uzat mult comuniștii pînă la sfîrșitul anilor ’80 pare să reziste ca un virus modificat și cu rădăcini ramificate. Nou egal bun, valoros; vechi egal gunoi. Un exemplu dureros și la vedere: locuințele sau clădirile noi (de birouri) ridicate pe locul unora de la începutul secolului al XX-lea și chiar mai vechi. Un alt exemplu mai puțin cunoscut de publicul larg: vechile fabrici sau ansambluri industriale din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea definite ca patrimoniu industrial.

Ascuns adesea privirii trecătorilor, intrat în mentalul amorțit și modificat ideologic, dar aflat la discreția și la îndemîna administratorilor, fondul arhitectural industrial reprezintă o importantă (de fapt, fabuloasă) resursă patrimonială, percepută însă în mod diferit. Pentru unii (adepții „buldozerului“) – o m