"E în natura celor O mie şi una de nopţi", spune Andrei Codrescu în cea mai recentă carte a sa, Whatever Gets You Through the Night*, "să invite ascultătorul sau cititorul să participe, să se implice în text, să adauge, să-şi imagineze mai mult. " Exact de aici porneşte el însuşi, ca autor, convins că această libertate a imaginaţiei, deopotrivă cu dorinţa (şi capacitatea!) celui aflat în faţa unui text literar de a nu rămâne indiferent şi de a-şi inchipui nenumărate alte versiuni ale aceluiaşi adevăr ficţional sunt esenţiale pentru existenţa umană. Prin urmare, aşa cum procedase Borges, înaintea sa, Andrei Codrescu încearcă să demonstreze că graniţele perfect definite şi strict trasate sunt, practic, inutile, mai cu seamă în domeniul literaturii. Şi, la sfârşitul lecturii cărţii sale, trebuie să recunoaştem că reuşeşte pe deplin în această îndrăzneaţă iniţiativă. Pentru aceasta, autorul se foloseşte de o adevărată alchimie lingvistică şi, desigur, de toate abilităţile sale de povestitor, bine exersate în creaţii anterioare, de la Wakefield sau Casanova în Boemia şi până la cele mai recente, cum ar fi Ghidul dada pentru postumani sau Lecţia de poezie. În acest fel, întrebarile implicite "cine a fost mai întâi, povestitorul sau conştiinţa estetică a actului de a povesti şi ce rol joacă, în această ecuaţie sentimentul istoriei, teama de risipirea în timp ori preseimţirea morţii?" devin doar un pretext - încă un pretext - pentru ca demersul din cartea lui Andrei Codrescu să capete o consistenţă superioară. Căci autorul nu încearcă nici acum, aşa cum nu a încercat niciodată în creaţiile sale, să ofere răspunsuri definitive, ci doar să-şi provoace cititorul să mediteze asupra tuturor întrebărilor esenţiale ale existenţei - ba chiar, dacă (se) poate, să determine noi şi noi întrebări. Adică, după cum el însuşi sugerează la tot pasul în Whatever Gets You Through the Nig