Am aşteptat călătoria în Iran ca pe un drum iniţiatic, marele drum ce urma să mă poarte pe urmele lui Mithra, zeul persan al soarelui neînvins, atât de prezent în străvechiul calendar popular al românilor. A fost să se întâmple în toamna asta, atunci când speram cel mai puţin. Invitaţia a venit din partea Ministerului Culturii de la Teheran, prin Ambasada Republicii Islamice Iran din Bucureşti, şi a fost prilejuită de prezenţa unui stand al României la cea de-a XVIII-a Expoziţie Internaţională a Presei Scrise şi a Agenţiilor de Ştiri. Bucuria a fost atât de mare, încât nu m-am gândit nici o clipă că o eventuală viză de jurnalist îmi va limita libertatea de a merge încotro mă trimitea sufletul, şi anume în inima preislamică a măreţului Imperiu Persan, ale cărei bătăi au ajuns până în bătrâna noastră Dacie.
Aşa că, vrând parcă să grăbesc timpul, mi-am potrivit vălul încă de acasă, cu toate că Alina îmi spusese că am suficient timp în aeroportul din Istanbul pentru schimbarea de look, obligatorie pe teritoriul Iranului. Alina lucrează de ani buni la Ambasada Iranului din Bucureşti, mi-a fost preţios sfătuitor şi – în cele câteva zile de dinainte începerii oficiale a evenimentului – a rămas alături de mine în Teheran. Apoi, cum era în vacanţă, m-a „predat” organizatorilor, mi-a lăsat un „mahne” musulman şi a plecat acolo unde eu îmi dorisem cu atâta ardoare să ajung: spre vechile oraşe persane, nepreţuite perle ale Drumului Mătăsii, centre culturale şi spirituale în care zoroastrismul este încă viu.
Mie, în cele 14 zile petrecute în Iran, mi-a fost cu neputinţă să vizitez locurile care mă bântuiau de ceva vreme şi pentru care, de fapt, plecasem „de nebună” în Orient: Esfahan, oraşul „cât o jumătate de lume”, unul dintre cele mai frumoase de pe pământ, Shiraz, oraşul poeţilor şi al filozofilor, al regilor şi al războinicilor, al
