Foto: Cristian Crisbăşan Între momentul în care mi-a venit ideea acestui articol şi cel în care m-am şi apucat să-l scriu am trecut într-o altă dimensiune. Între timp am aflat că omenirea până acum câteva zile a „trăit pe altă lume”. Adică, fizic, ne-am dus traiul concret într-o lume despre care eram convinşi că există într-un anume fel. Ştiam ceva fundamental care, iată, s-a dovedit a fi fals sau, în cel mai bun caz, doar o jumătate de adevăr.
Descoperirea laboratoarelor de la acceleratorul de particule din Elveţia demonstrează clar că teoria relativităţii a lui Einstein nu mai stă în picioare. Particulele atomice numite neutrino se mişcă cu o viteză mai mare decât cea a luminii. Asta repune totul în discuţie, nu numai în ştiinţe în general şi fizică, în special, ci ne demonstrează că însăşi viaţa, aşa cum o ştiam, are cu totul alte mecanisme.
În ultimii 15 ani am aflat aşa: că este posibilă clonarea, că celulele stem pot face miracole, că ovulul nu are nevoie de spermatozoid ca să fie fecundat (ci doar de o bucată de ADN) şi că misterele apei stau în structura sa şi nicidecum în formula chimică H20 – moleculele de apă fiind unităţi informaţionale ce formează clustere de memorie, apa având astfel înmagazinată în ea toată istoria planetei Terra. Iar creierul uman este 98% apă. Şi acum – finit coronat opus – ştim că există o viteză mai mare decât a luminii chiar în miezul materiei, în atom.
Gândindu-mă la toate astea, am avut un sentiment straniu: oamenii îşi continuă traiul cotidian fără să le treacă prin minte că, de fapt, viaţa este cu totul altceva decât ni s-a spus la şcoală că este. Ne vedem liniştiţi de treabă, când, de fapt, ne aşteaptă un fel de sfârşit al lumii aşa cum o ştiam. Poate că Apocalipsa nu va fi un cataclism natural devastator pe Terra, ci o catastrofă în minţile noastre. Lumea va continua să existe, dar sub o cu totul altă fo
