Învăţământul românesc este plin de paradoxuri. Dacă în învăţământul preuniversitar este o lipsă acută de cadre didactice, inclusiv la creşe şi grădiniţe, în universităţi, numărul profesorilor s-a dublat.

Dacă în anul 1990, universităţile româneşti numărau 13.927 de cadre didactice, anul trecut numărul acestora urcase la 29.746 de persoane.

Cerc vicios

În momentul de faţă, în Cluj-Napoca sunt 3.862 de cadre universitare la 100.000 de studenţi, potrivit unei analize realizate de econtext.ro. În timp ce creşele şi grădiniţele se împuţinează din cauza lipsei cadrelor didactice, toţi mai mulţi educatori alegând să părăsească sistemul din cauza salariilor mici, numărul studenţilor creşte de la an la an şi în paralel şi numărul cadrelor didactice din învăţământul universitar.

Cauza principală ar fi Reforma de la Bologna, semnată de România în anul 1999, care obligă toate marile universităţi europene să se plieze pe un anumit sistem de învăţământ care vizează şi formarea cadrelor universitare. Dacă până în anul 1999 existau cadre didactice care puteau preda în universităţi fără titulatura oficială de profesori universitari (lectori, asistenţi), începând de la momentul Bologna absolut toţi au fost obligaţi să susţină teza de doctorat pentru a putea preda în sistemul universitar. În caz contrar, erau excluşi din sistem sau puteau preda doar la normă, cu ora, salariul unui astfel de profesor scăzând în consecinţă. Un alt neajuns era faptul că nu mai aveau carte de muncă, statul nu mai plătea CAS-ul şi nici fondul de pensie. Astfel, s-a ajuns la un număr „impresionant” de profesori universitari.

Caz concret

Marcel Pop, clujean de origine, predă de peste 20 de ani la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, secţia Design. Dacă până în anul 2000 era încadrat ca profesor universitar, fără să aibă la activ examenul de doctorat, imediat