Cât încă eram copii, când vârstele ţineau cu noi şi părinţii se agitau dincolo de uşă, ca să ne facă sărbătorile cât mai luminoase, cât mai aveam speranţe şi ne lăsam prinşi în fel de fel de trucuri, cât eram fericiţi, sub protecţia obiceiurilor din decembrie, era bine. Uneori, mi se pare că, atâta timp cât exista şi pentru noi Moş Nicolae şi Moş Crăciun, ne puteam considera copii.
De fapt, e adevărat ce se spune: copilăria nu e numai o vârstă, o cifră, ci e şi o stare de spirit. Pare un clişeu, pare un fel elegant de a defini imaturitatea, dar nu e chiar aşa. Ar putea fi util să ne uităm mai des în ochii copiilor, să învăţăm de la ei să punem problema şi să dăm răspunduri. Nu ştiu dacă aţi observat, dar cei mici au puterea de a zâmbi în fiecare dimineaţă, câteodată chiar şi atunci când părinţii îi trezesc devreme pentru şcoală sau grădiniţă. Ei chiar sunt capabili să aprecieze lucrurile simple, cadourile mărunte. Cu o ciocolată, cu o acadea, încă mai poţi face un copil să râdă. Nu e deloc superficial, nu e semn de materialism, e curăţenie sufletească, e linişte interioară.
Moş Nicolae... Mi-e dor de el. "fiterge-ţi ghetele bine, pune-le la uşă şi culcă-te devreme, că, dacă vine moşul şi îşi dă seama că eşti trează, pleacă. Nu-i place să fie văzut sau auzit de copii." Asta îmi spuneau ai mei, în fiecare după-amiază de 5 decembrie. A doua zi, mă trezeam foarte devreme, fără să pun ceas să sune, nu voiam să irosesc nici un moment, eram curioasă şi simţeam nevoia să mă arunc cu disperare în braţele propriei copilării. Apoi, mergeam la tata şi la mama, să-i întreb ce au primit şi să le arăt cadourile mele. Ei, calmi şi tandri, ascultau rezumatul unei liste pe care, probabil, o ştiau pe dinafară. La şcoală, făceam schimb de poveşti. Era agitaţie în clasă, vocile noastre încă subţiri răsunau în toată clădirea. "Ţie ce ţi-a adus, ce ţi-a adus?" @N