Criza actuală, care nu e altceva decât un drum greu către o nouă normalita­-te, face inevitabilă o dietă severă. O li­­mitare a cheltuielilor în scop tera­pe­u­­tic. După ce timp de nouă ani, din 2000 până în 2008, societatea ro­mâ­neas­că a cheltuit – în medie – mai mult decât o ţinea plapuma. Desigur, în condiţiile în care un PIB tot mai ma­re, de la un an la altul, aducea re­sur­se numeroase iar de peste graniţe intrau în ţară valuri de valută. Numai că economia se mişcă ciclic… iar după ani de creştere de obicei vine un moment de descreştere. Cum, de altfel, s-a şi întâmplat. În plus – teribilă coincidenţă – peste faza de declin a ciclului economic intern s-a suprapus faza de declin a ciclului mondial. Şi iată cum suita de turbulenţe se tot prelungeşte: a început în toamna lui 2008 şi încă nu dă semne că ar vrea să ne lase în pace.

Simptomele bolii s-au dovedit a fi dintre cele mai dureroase. Totul a în­ce­put cu reculul PIB-ului, în 2009; care a continuat în 2010. Recesiunea. Multe companii româneşti fie că au ajuns la cote extrem de mici de profi­tabilitate, fie s-au situat sub pragul rentabilităţii. Aşa că s-au redus, în se­rie, veniturile bugetare obţinute din trei surse importante: impozitele pe sa­larii, impozitele pe profit şi taxa pe va­loarea adăugată. Şi nici după creş­te­rea TVA cu cinci puncte procentu­a­le nu s-au adunat venituri mult mai mari. Investiţiile s-au restrâns şi ele.

Ar fi însă nedrept să dăm întreaga vină pe criză. Sigur, criza are par­tea ei de vină, dar să nu uităm că ea s-a suprapus peste un dezechilibru puternic între creşterea explozivă a cererii de consum pe toate planurile – de la limuzine şi case până la bunuri curente – şi oferta internă de bunuri şi servicii, care a fost modestă în toţi anii de boom economic. Şi a fost modestă pentru că nici economia reală nu a făcut paşii necesari spre restructurare. Iar