Drepturile omului, aşa cum au fost concepute şi au evoluat în ultimii 250 de ani, stau la baza structurării funcţionale a societăţii de astăzi. Aceste drepturi sunt perfecte în teorie. În practică, ele funcţionează parţial, otrăvite de demagogie. Ele tind, pe de o parte, a se canceriza prin discriminarea pozitivă a minorităţilor; pe de altă parte, prin utilizarea principiilor ca lozinci de acoperire (demagogia politică), tind a se devaloriza. Proporţiile acestor aspecte, plus corectitudinea şi gradul de completitudine a înţelegerii respectivelor drepturi dau conţinutul şi culoarea locală a societăţilor. Unul dintre drepturile omului este dreptul la sănătate, considerat de toată lumea ca sacru. Validarea practică a acestui principiu este, însă, dificilă din cauza complexităţii sale. Pe de o parte, avem organizarea deloc simplă a unei reţele-sistem care să acopere întreaga societate, pe de altă parte, finanţarea sistemului, un mare efort pentru orice societate. Pornind de la aceste două aspecte de bază, pe care factorii sociali trebuie să le asigure, avem în continuare organizarea, funcţionarea, modelul şi nivelul calitativ al practicii medicale propriu-zise. Cele trei compartimente ale sistemului, fiecare cu un anumit grad de complexitate, sunt interdependente. De aceea, rezultatul final al sistemului este deosebit de complex, ceea ce poate genera înţelegeri greşite, atât în privinţa sistemului ca unitate funcţională, cât şi punctual. Adică prin crearea formei şi aşezarea fiecărei rotiţe la locul ei. Dar orice înţelegere a unui lucru porneşte de la raţiunea lui de a fi, iar în cazul sistemului sanitar aceasta este prezervarea şi recuperarea sănătăţii, pornind de la principiul dreptului la sănătate. Toate celelalte considerente sunt subordonate acestui adevăr. A pune principiile economice înaintea raţiunii de a fi a sistemului sanitar este dovadă de incapac