Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional De curând s-a anunţat că guvernul actual urmează să procedeze la noi privatizări ale activelor statului sau ale managementului acestora. In­di­ferent de motivaţia – reală sau pre­tinsă – pentru aceste privatizări, in­tenţia este indubitabil un bun prilej pen­tru şi totodată impune cu necesitate o serioasă analiză a unora dintre marile privatizări anterioare (BCR, BRD, PETROM, Apa Nova, ALRO şi altele), care au deja un trecut de mai bine de 10 ani.

Ce poate fi mai normal şi mai pe înţelesul tuturor decât prezentarea unui bilanţ obiectiv (eventual cu evaluări externe) al fiecăreia dintre privatizările menţionate? Oare reuşitele şi nereuşitele privatizărilor anterioare nu constituie lecţii preţioase pentru prezent?

În orice manual serios de principii ale economiei nu veţi găsi un capitol despre privatizare, nici măcar un paragraf, ci câteva referiri. Explicaţia e simplă. Economia capitalistă se bazează pe proprietate privată. Re­alitatea arată însă că nu există capi­talism pur, ci un amestec de privat şi pu­­blic. În ţări ca Franţa, Italia, Ger­ma­­nia, Norvegia, Austria sau Suedia, sectorul public, inclusiv în industrie şi bănci, este chiar mare şi nu de puţine ori eficient şi dinamic. Privatizarea ar fi trebuit să conducă la trans­ferul unor costuri mari şi apă­să­toare din bugetul statului către eco­no­mia privată. Ce ne facem însă când se întâmplă exact pe dos? Căci, spre exemplu, atunci când companiile private preiau servicii publice sau de pia­ţă şi declanşează şirul nesfârşit al creş­terii preţurilor şi tarifelor (com­bus­­tibili, energie electrică, apă) mai pu­tem vorbi de acea justificare de ba­ză?

Astăzi, în plină desfăşurare a efectelor crizei globale financiare, nici nu mai e nevoie să aduci multe argumente privind rolul guvernării. Demonstraţia au făcut-o guvernele celor mai dezvolt