"Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină sau cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumile, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi încotro trebuie să te îndrepţi." Acestea sunt cuvintele unei furnici înţelepte, către o biată gâză, adresate în lumea delicată, nevăzută, aproape uitată, a lui Emil Gârleanu. Un autor aflat zeci de ani în programele şcolare, învăţat în clasă, cu numele căruia se asociază probabil în mentalul multor generaţii mature, astăzi, imaginea învăţătoarei din clasele primare. Era esenţial pentru copiii care priveau cu ochi mari şi limpezi lumea necunoscută să înţeleagă motanul, gaiţa, cocoşul, furnica, ciocârlia, gândacul, bufniţa ca pe tipologii ale personajelor umane. Astfel că, biata gâză din citatul de mai sus îşi înţelege destinul, atunci când îşi dă seama că ea este hrană prinsă în zbor de o mamă pasăre, pentru puişorii săi gălăgioşi şi înfometaţi. "Vezi, asta e soarta noastră, să hrănim păsările, care au ce căuta pe lume...!" Pare că toate fiinţele "Din lumea celor care nu cuvântă" au o sensibilitate ieşită din comun, o duioşie de basm, de dincolo de vise, şi mai ales au acelaşi singur dor, nevoia de iubire. Cu simplitate şi naturaleţe, frunza adăposteşte de căldura Soarelui o mică pasăre. Vietatea cântă fericită şi uneori adoarme senină, cu căpşorul sub aripă. Toate au rost, totul pare rânduit cum se cuvine într-o orchestră dirijată de însuşi Dumnezeu. Toate acestea până într-o zi când frunza a simţit: "Puternic sufla vântul tomnatic! Apusurile erau ca sângele şi parcă înroşeau şi pământul". Fiinţa vegetală în formă de inimă, "frunza îşi simţi puterile slăbite; cu greu putea să ţie piept vântului, care o clătina în toate părţile; câteva tovarăşe, smulse, fluturară prin aer, apoi fuseseră duse departe".
Cu o duioşi
