In raport cu fostul premier - dilematic si donchijotist -, Stolojan parea sa vina din zodia adevarului nesentimental, astfel incit romanii l-au crezut pe cuvint. Nu vom sti prea curind cauzele adevarate ale demiterii intempestive a premierului P. Roman si nici scenariul ocultei mineriade din septembrie 1991. Ceea ce a urmat lasa sa se intrevada faptul ca intre vechea garda si lupii tineri conflictul a fost real. Mica lovitura de palat i-a permis lui I. Iliescu sa consolideze directia gruparii conservatoare din proximitatea sa si sa instituie un regim anacronic, prin imobilismul si caracterul sau reactionar in raport cu nevoile reale ale tarii si cu marile directii ale politicii europene. Premierul desemnat, un tehnocrat cu grimasa de Frankenstein, era tocmai potrivit sa dezvaluie adevarul dur ca epoca romantica a Revolutiei (cea cu portocale si pui de import, cu salarii fara munca si pensionari in masa) s-a incheiat. In plus, caderea regimului sovietic, in anul 1991, ii lasa pe batrinii conspiratori de la noi fara aliatul natural, dar mai ales fara iluzia ca un regim de tip perestroikist, jumatate capitalist, jumatate traditionalist, mai este posibil. La vremuri noi, tot noi. Iar seful guvernului avea insarcinarea sa joace rolul vatafului inflexibil. In rest, echipa a ramas aproape in corpore, cu o mica si vioaie inovatie, pusa in unda de batrinul Iliescu, in conformitate cu manualul de bune practici bolsevice din primii ani postbelici: compromiterea Opozitiei, pe cale de a se structura ca forta unita, prin invitarea la guvernare a unui membru marcant al sau. Au raspuns apelului, acum, la fel ca si in 1946 (atunci in guvernul P. Groza), vajnicii nostri liberali, ce nu pot rezista mai mult de un sezon pe bancile opozitiei. Batrinul Cimpeanu, un oportunist jalnic din stirpea Guta Tatarescu, veritabila emblema a colaborationismului, a parafat pactul cu FSN-ul atotbiruit