Noua lege pentru eutanasierea maidanezilor, a câinilor fără stăpân, care, de fapt, nici nu trăiesc pe maidane, căci nu există atâtea maidane câţi câini fără stăpân a născut „modernizarea" României sub comunişti, dă satisfacţie tuturor acelora care mai cred că prin uciderea unei fiinţe, fie ea câine, fie pisică, fie - Doamne fereşte! - om, se poate obţine confortul sporit al celor rămaşi deocamdată în viaţă.

În primul rând, ar trebui să înţelegem ceea ce pirpiriul deputat care a propus această lege infamă n-a înţeles, şi anume că nu vor putea ucide toate aceste fiinţe nefericite deodată. În al doilea rând, că prin această lege, care prevede pedeapsa cu moartea a unor fiinţe vinovate doar de a se fi născut, ne întoarcem la nişte metode ale unor timpuri pe care le credeam încheiate, cel puţin aici, în România. Sigur, câinii nu sunt oameni. Ei, nu sunt ei oameni, dar câţi dintre ei nu sunt sau ar putea fi, dacă li s-ar oferi şansa, nişte prieteni mai buni ai oamenilor decât semenii lor care-şi spun astfel?

Şi, în fond, de ce trebuie ucişi câinii care rătăcesc prin oraşele noastre. Pentru ca să nu-i mai muşte pe semenii noştri. Televiziunile fac mult caz de câte ori se întâmplă un asemenea „eveniment". Nu sunt sigur niciodată cât din ce se spune acolo este adevăr şi cât manipulare a opiniei publice.

În Bucureşti, câinii porecliţi la un moment dat comunitari au apărut spre sfârşitul anilor '80 ai secolului trecut, când Ceauşescu s-a apucat să dărâme oraşul vechi, forţând familiile să se mute în apartamente de bloc neîncăpătoare, unde nu-şi mai puteau lua câinele din curte. De la început, aceste fiinţe au devenit un simbol al nefericirii generale şi poate că de aceea, în subconştientul nostru, am vrea să nu-i mai vedem. Numai că, vai, după ce vigilenţii cetăţeni, nepăsători la alte fiinţe decât la cei din preajma lor, or să voteze pentru uciderea