Pe măsură ce regimul devenea tot mai iraţional, pe măsură ce decrepitudinea morală şi dezastrul social ajungeau la cote paroxistice, Nicu se identifica tot mai puternic cu părinţii săi.

Devenise acum şi el un şurub din angrenajul infernal al minciunii. Ajuns în Statele Unite, ca delegat la sărbătorirea pe linia ONU a "Anului Internaţional al Tineretului", folosea ocazia pentru cheltuieli de şănţate prin cazinouri. Familia îşi închipuia că o căsătorie, un regim mai calm de viaţă, îl vor linişti cumva pe zurbagiu. I-a fost impusă căsătoria cu Poliana Cristescu, devenită preşedinta Consiliului Naţional al Pionierilor, secretară a CC al UTC şi membră a Comitetului Central al PCR. Nicu a acceptat această decizie, dar şi-a continuat dezmăţul, şi-a menţinut pasiunea pentru aventuri tot mai sordide. În final, a divorţat de Poliana despre care singurul lucru care se poate spune este că a lăsat în urmă, după acea vertiginoasă ascensiune, amintirea unei persoane normale nimerită într-un ospiciu politic. Divorţul era considerat un act impardonabil din punctul de vedere al absurdelor criterii de promovare a cadrelor dictate de Elena Ceauşescu şi aplicate fără murmur de adjunctul ei, Octav Cozmâncă. Tot astfel, pentru a urca în aparat, era absolut necesară absolvirea Academiei "Ştefan Gheorghiu". Evident, în cazul lui Nicu, aceste norme se evaporau fără urmă.

În decembrie 1989, Nicu Ceauşescu era unul dintre cei mai singuri oameni din România. Complet înstrăinat de vechii prieteni, alergând haotic din agapă în agapă, ajunsese de fapt un fel de zombie. Era atât de rătăcit încât şi-a putut închipui că ar mai avea de jucat un rol în cadrul noii puteri ce-şi zicea revoluţionară. Iliescu, Roman, Brucan, Stănculescu, Voican-Voiculescu, Chiţac şi Măgureanu nu aveau însă nevoie de acest martor stânjenitor. Iliescu îl cunoştea bine, nu dădea doi bani pe el, chiar dacă, la începu