Evenimentele din care se hrăneşte furtuna numită "Criza Euro" iau, în ultima vreme, o turnură tot mai ciudată. Dincolo de relativa dificultate şi întîrziere cu care liderii europeni se pun de acord cu privire la mutările următoare, la amploarea lor şi perspectiva concretă de aplicare a soluţiilor de salvare (implementare, calendar), se conturează două dimensiuni ale dezbaterii, foarte interesante din punct de vedere politic. Prima se referă la viitorul monedei unice europene, iar cea de-a doua la impactul real al crizei din zona financiară euro asupra sistemului global, în particular asupra economiei americane şi a şanselor ei de recuperare.

În privinţa viitorului monedei euro, ceea ce atrage atenţia este dis-crepanţa din ce în ce mai mare dintre declaraţiile liderilor politici şi cele ale "specialiştilor". Politicienii Europei, începînd cu "mariajul" Merkel-Sarkozy şi terminînd cu ţuţării din funcţiile de vîrf ale Comisiei Europene, Consiliului sau Parlamentului European, se străduiesc să se convingă între ei şi să convingă populaţia bătrînei şi frumoasei Europe că moneda ei unică are viitor asigurat, chiar dacă va trece o perioadă de timp prin dificultăţi, că ei ştiu şi fac ceea ce trebuie pentru a salva situaţia, ba chiar mai mult, pentru ca lucrurile să nu mai ajungă niciodată acolo unde se află astăzi. Atitudinea optimistă a liderilor politici, chiar dacă este exprimată adeseori cu mutre mai încruntate, este susţinută din cînd în cînd de declaraţiile la vîrf ale Băncii Europene. Pe de altă parte, tot felul de "specialişti" în citirea viitorului economic, de la Roubini, la Soros, anunţă odată la două zile că euro se află deja sub maldărul de moloz al incompetenţei şi impotenţei politice; tot ceea ce mai merită să ne preocupe, ne spun aceste cassandre de serviciu, este doar cum va arăta lumea noastră după ce euro va fi o piesă în muzeul ideilor geniale, dar