Pentru istoria limbajului colocvial şi chiar a argoului românesc, teatrul lui Alecsandri oferă date savuroase: de pildă, prin dialogurile dintre personajele Pungescu şi Bondici.
În comedia Chiriţa în Iaşi, cei doi oferă spectacolul unei perfecte înţelegeri prin codul lingvistic profesional, chiar dacă unul (Pungescu) e „coţcar bucureştean”, iar celălalt (Bondici) „coţcar iaşan”. Publicul epocii era desigur sensibil la diferenţele regionale şi la competiţia renumelui negativ; cu echilibru-i cunoscut, autorul dădea prioritate Bucureştiului, asociindu-i însă imediat cealaltă capitală: Bucureştiul e prezentat ca târg vestit pentru boscărie, stosărie, coţcărie, matrapazlărie, ruşfetărie, potlogărie, dar şi Iaşiul e „chiar de gemine cu Bucureştiul vostru” (Actul I, scena 2). Particularităţile regionale sunt destul de marcate: formulele de adresare şi exclamaţie ale munteanului sunt nene, neneo, nenişorule, vere; ale moldoveanului – neică şi neiculiţă. Munteanul foloseşte intens perfectul simplu (luaşi, o tăiaşi, o păţirăm etc.) şi formele analogice în -ră, pe care le va ironiza şi Caragiale (s-a găsitără, mi-a scăpatără, „urât tată a mai avutără”), care nu apar deloc în vorbirea moldoveanului (la acesta găsim, în schimb, regionalismele o fost, s-o trecut). În câteva replici, preferinţele lexicale regionale sunt puse în paralel: Bondici foloseşte termenul mâţă („să te prindă la cărţi cu mâţa-n sac”, I, 2), pe care Pungescu îl înlocuieş te cu pisică („ce pisică-n sac, neneo?”, ibid.); Bundici vorbeşte de boboci, iar Pungescu „traduce” prin gâscănaşi; fetelor Chiriţei pretendenţii li se adresează cu termenul duducuţă (Bondici), respectiv cu franţuzismul demuazelă (Pungescu). Pentru publicul moldovean al epocii (piesa a avut premiera la Iaşi, în 1850), pitorescul vorbirii munteneşti trebuie să fi fost şi mai perceptibil: la Pungescu apar nu doar pronunţii cara