Negocierea la locul de muncă începe cu interviul şi se termină cu demisia. Pentru ca în acest timp activitatea să nu fie perturbată, angajatul trebuie să-şi apere cât mai bine poziţia.
Când două părţi se târguiesc pentru a obţine ceva, fie că este vorba de o maşină, o casă, un ceainic dintr-un târg de vechituri sau de salariu, este nevoie de a ajunge la un compromis acceptat de ambele părţi. În caz contrar, afacerea cade, şi ambii au de pierdut. Pe piaţa muncii, românii nu sunt obişnuiţi să-şi negocieze poziţia decât atunci când intră într-o companie, dar nici atunci aşa cum trebuie.
Aşa se ajunge în situaţia în care angajaţii se simt supraexploataţi şi subapreciaţi, se simt însă datori să-şi ducă la îndeplinire sarcinile la nivel performant, ajungând însă să se epuizeze fizic şi psihic pentru aceasta. Astfel, o cercetare a PayScale.com relevă că stresul la locul de muncă şi salariul mic sunt principalele nemulţumiri ale angajaţilor.
Una dintre cauzele apariţiei stresului este lipsa de concordanţă între fişa postului, capacităţile angajatului şi salariul pe care-l primeşte acesta. Prin urmare, pasul logic atunci când volumul de muncă se măreşte, este ca angajatul să-şi renegocieze salariul.
De cele mai multe ori însă, susţin specialiştii în Resurse Umane, acest lucru nu se întâmplă, mai ales că românii sunt obişnuiţi să negocieze doar la angajare şi nici atunci suficient de hotărât. „E o ideologie naţională. Tocmai de chestia asta profită managerii obraznici. În general, confundăm valoarea noastră ca oameni cu valoarea noastră într-o instituţie, asta e mai greu. Ca în «Mioriţa», mai bine aşteptăm pe Ungurean şi Vrâncean să vină să ne omoare. E un soi de măreţie a sacrificiului, întâlnit în Estul Europei, ca în povestea aceea cu «bărbatul mă bate, dar e al meu»", explică psihologul Bogdan Lucaciu.
Criza, „sperietoarea" de
