Dac-ar fi să pun degetul pe una din rănile identitare ale românilor, n-aş ezita prea mult. Avem şi alte hibe (suntem cam leneşi, admirăm furtişagul, nu stăm prea bine cu caracterul), dar buba cea mare e lipsa încrederii în sine. Nu avem, cu alte cuvinte, instrumentul capabil să măsoare corect raportul între şansa victoriei şi riscul eşecului. Sursa: EVZ
Suntem ori exaltaţi, ori deprimaţi. Ori ne credem buricul pământului, ori mai neînsemnaţi decât nisipul deşertului. Drept dovadă, nu noi am inventat şublerul, manometrul, compasul, telemetrul, termosenzorul ori măcar orologiul. Noi am inventat sudalma groasă şi huiduitul mârlănesc, urmate de tăcerile jenante şi autoumilirile ritualice. În limbajul nostru public alternează respingerea obtuză ("Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa d-tale") cu îmbrăţişările fraterne ("Ne pupăm cu muci şi ne despărţim foarte lacrimoşi").
O astfel de naţie se înflăcărează uşor, dar cade la fandacsie (ca să citez, ca mai sus, tot din Nenea Iancu) când ţi-e lumea mai dragă. Învăţătorii noştri sunt ori spirite înalt-enciclopedice, mai mari decât veacul (în fiecare persoană publică din România zace un Iorga), ori derbedei care- au deprins arta măruntă (dar eficace) a calomniei, montajului infernal de adevăruri şi minciuni (vezi supravieţuirea metehnelor lui Caion). Ca să-ţi atingi scopurile, e suficient să te organizezi sumar, pentru că linia de separaţie dintre onorabilitate şi mizerie morală e atât de subţire încât în ambele tabere există şi martiri şi lichele, şi escroci şi naivi.
Nimeni nu loveşte chiar din senin în încrederea de sine a populaţiei. Trebuie să ai un scop precis, un interes acut şi metode adecvate pentru a lua minţile unor oameni altminteri normali. În primii ani de după căderea comunismului, entităţile care cumulau aceste însuşiri erau partidele — în primul rând F.S.N.-ul, devenit P.D.S.R
