În nota biografică a unui român din Germania, căruia i se traduc cărţile la Bucureşti, stă scris că a fost condamnat politic şi că atunci când a fost eliberat din închisoare, în 1964, mai avea de executat încă cinci ani, dintr-o sentinţă de zece. Cu omul acesta am fost coleg de redacţie şi am lucrat în acelaşi birou câţiva ani. Îl consideram un ins ciudat şi închis, când de fapt el suporta cu demnitate un regim de izolat şi se manifesta ca atare. Suporta tăcând intens situaţia. Când ni s-a spus fără un minimum de lămuriri că a plecat din ţară, n-am fost curios să aflu mai multe despre el. Părea învăluit într-un secret, pe care nu era recomandabil să-l forţezi. Cum şi eu existam într-un secret care nu trebuia făcut public, l-am uitat pe acel coleg de îndată ce n-a mai venit la redacţie. Chiar şi biroul său, rămas neocupat vreme de mai multe luni, obliga la ideea de păcat, de om stigmatizat.

Nimeni nu-i pomenea cu voce tare pe cei plecaţi sau fugiţi, pe "transfugi". Nu făceam diferenţa între un coleg plecat cu aprobare de sus şi paşaport şi unul care nu se mai întorcea dintr-o excursie sau o delegaţie oficială. Tăcerea echivala cu o sentinţă.

Nu-i singurul om căruia îi descopăr viaţa cu o întârziere de decenii. Nici nu aveam posibilitatea să i-o cunosc. Cunoaşterea angaja într-o taină şi te făcea părtaş. La o adică, la o anchetă, nu puteai să spui că nu ştiai. În presă, resuscitarea trecutului era unul din mijloacele foarte eficiente ale serviciilor de epurare. Corect este să spun că am trăit într-o lume şi că ea era alta decât aceea în care credeam că trăiesc.

Dacă ne-am aduna acum toţi foştii colegi din redacţiile prin care am trecut, ca absolvenţii unei facultăţi, după un număr de ani, şi ne-am povesti trecutul cu multele lui dedesubturi, asta am constata, că am evoluat în lumi paralele, despărţite de o mulţime de secrete. La Arhitectură, am fos