Destinul ni se înfăţişează uneori în carne şi oase. Gemenii univitelini au toate motivele să invoce soarta, fiindcă se regăsesc, în tot ce simt şi în tot ce sunt, ca într-o oglindă pe care nu poţi s-o ignori, unul în celălalt.
Am citit în studenţie o carte despre gemenii univitelini şi ce am aflat despre condiţia de replică în absolut mi-a cam dat peste cap multe dintre convingerile privitoare la drumul omului în viaţă. Cazul cel mai halucinant era acela al doi băieţi, separaţi imediat după naştere, primul crescut de o familie de greci la Atena, al doilea rămas la ai lui, în Bucureşti. Deşi nu ştiau unul de altul şi s-au făcut mari în medii diferite, au devenit amândoi hoţi, săvârşind acelaşi gen de nelegiuri, nu numai în aceeaşi ani, ci şi în aceleaşi zile ale anilor respectivi!
Ca şi cum ar fi comunicat printr-un cod al fatalităţii, iar distanţele de toate naturile dintre ei – educaţie, kilometri şi societate – ar fi fost neputincioase în faţa imperativului genetic. Noi, indivizii unici, avem doar prin excepţie imaginea a ceea ce reprezentăm în ochii celorlalţi. Am văzut cândva un film de amatori realizat pe o plajă, vara, şi nu m-am recunoscut decât târziu şi cu o jenă accentuată în individul încruntat şi caraghios care se mişca de colo, colo fără rost. Unii, deşi n-au cum să ştie ce impresie fac în societate, nici dacă trec drept urâţi ori simpatici, se detestă. Am văzut, în atelierele unor pictori, autoportrete răzuite, abuzate ori recuzate, deşi mie îmi păreau expresie vie şi în caracter. Artiştii se uitau în oglindă şi nu se plăceau. Se răzbunau, pentru ce le spunea oglinda, pe tablou.
Cazul cel mai tulburător a fost acela al unei pictoriţe, e adevărat cu o statură mai bărbătoasă, dar nu neapărat o femeie neatrăgătoare, care le-a lăsat urmaşilor în atelier câteva zeci de autoportrete, de la douăzeci până la şaizeci şi cinci, toate mâz
