Un melanj de obiceiuri specifice Micului Paris, ieşite parcă din paginile cărţilor de istorie, se mai păstrează astăzi doar în câteva sate de la marginea Capitalei. În Bucureştiul zilelor noastre, startul oficial al Sărbătorilor de iarnă este dat de aprinderea instalaţiilor luminoase în Centru şi pe marile Bulevarde.

Oamenii se bulucesc să le admire, apoi îşi văd de treburile de zi cu zi, jumătate cu gândul la muncă, jumătate la distraţia care îi aşteaptă de Crăciun şi de Revelion. Dar câţi mai sunt cei care ştiu despre Irozi sau despre pomana porcului, despre cozonacii cu nuci şi miere bine frământaţi sau despre cetele de copii cu icoane în braţe ce colindau mahalale bucureştiului de altădată?

Curăţenie generală în mahalale

Până la sfârşitul perioadei interbelice, prăznuirea Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie) însemna începutul celor 12 zile de sărbătoare. Era, totodată, momentul tradiţional de sacrificare a porcului. Întregul oraş răsuna de strigătele de agonie ale animalelor sacrificate, iar gospodarii făceau cârnaţi, caltaboşi, tobă, jumări. Toţi mâncau şorici şi beau vin, bucureştenii dădeau „pomana porcului“.

Defapt pregătirile de Crăciun din Bucureştiul interbelic începeau cu mult timp înainte. Pe lângă post, pe care unii îl ţineau în întregime, iar alţii nu-l ţineau deloc, în fiecare casă se făcea, înainte de toate, curăţenia generală. Prin mahalale, unde cei mai mulţi erau ţărani proaspăt mutaţi în Capitală, se păstrau cu sfinţenie tradiţiile şi obiceiurile. Mobilierul gospodăriilor era scos în totalitate afară, pe trotuarele mahalalelor, bucureştenii curăţau cu hărnicie la lumina candelelor pentru că treaba se termina de multe ori târziu în noapte.

Urma apoi mâncarea. Oraşul era învăluit de mirosul cozonacilor proaspăţi cu nucă şi miere, de savoarea sărmăluţelor cu grijă gătite de gospodinele pricepute. O