… In Mathesis sau bucuriile simple, daca nu ma-nsel, Constantin Noica zicea ca oamenii sunt in stare sa suporte orice sacrificiu, doar pentru placerea de a putea spune mai apoi “v-am spus eu!”. De aici si placerile perverse ale profetilor Apocalipsei. Dar cand placerea lui « v-am spus eu ! » e dublata si de bani – multi bani – cum sa-i mai rezisti ? Sincer, nu stiu daca scenariul prezentat de Daniel Oanta pe Voxpublica (aici) e real sau nu. Pur si simplu, nu ma pricep. Dar mi se pare fascinant si doar ca ipoteza de lucru. Rezumand, scenariul suna asa : Toata lumea e de acord. Salvarea euro – si, implicit, a Uniunii Europene – depinde de recastigarea increderii « pietelor ». Dar daca « pietele » au apucat deja sa parieze pe prabusirea euro, ce le-ar mai putea convinge ? Cum sa mai “recastigi” increderea unor piete care au pariat deja pe neincredere?
Primele strambaturi din nas au aparut deja : It’s too little, too late ; Marea Britanie ramane pe dinafara, ceea ce creeaza complicatii institutionale (cream structuri paralele ?) ; n-avem eurobonduri ; masurile trebuie adoptate prin referendumuri de modificare a Constitutiei (vezi argumentul Basescu) , s.a.m.d.. Luate una cate una, toate contra-argumentele au macar o doza de logica si de bun simt. Dar, daca folosim « scenariul Oanta », indiferent care ar fi fost concluzia summit-ului de la Bruxelles, “pietele” ar fi reactionat la fel – stramband din nas. E greu sa te lasi convins, cand nu vrei, ba ai mai si pariat ca nu vei fi.
Repet : speranta mea e ca Daniel Oanta se inseala. Dar simplul fapt ca un asemenea scenariu este, macar teoretic, posibil, s-ar cuveni sa ne puna pe ganduri : In ce fel de lume traim, daca pariul pe Apocalipsa a devenit rentabil ? Reformuland : In ce fel de lume traim, daca speculatorii fac muzica, iar politicienilor nu le mai ramane decat sa danseze (impleticit) ? Nu, nu dau cu piat
