Am asistat recent la un schimb de replici desfăşurat în plină şedinţă de dezbatere a bugetului într-una din comisiile parlamentare, în care unul dintre membri îşi apostrofa colega de comisie cu epitetele de „nulitate" şi „curvă". În primă fază, întrebat de ziarişti, parlamentarul (PSD) nu înţelegea de ce ar trebui să-şi ceară scuze. A făcut-o până la urmă, după o zi de gândire, cam cu jumătate de gură.
Lista injuriilor proferate de politicienii români e mai lungă, n-am chef să o amintesc aici. Scuza ar fi că şi în alte parlamente există violenţe verbale, ba chiar şi fizice. Nu se susţine, căci scenele la care se face referire au loc în parlamentele unor ţări îndeobşte recunoscute prin deficitul de democraţie (prin ţările asiatice sau în spaţiul ex-sovietic).
O explicaţie (parţială) ar fi lipsa de educaţie, în sensul celor şapte ani de-acasă, a multora dintre politicienii români. Mulţi provin din familii aflate la prima generaţie trecută prin şcoli şi, deşi etalează în CV-uri tot felul de masterate (la o privire mai atentă, cu valoare îndoielnică), stilul e ceea ce le lipseşte cu desăvârşire. Hainele croite la Londra sau Milano stau adesea pe ei ca pe gard. Dar explicaţia e incompletă, căci am cunoscut mulţi rurali cu mai mult bun-simţ, care ştiu să facă distincţia între cum se vorbeşte la cârciumă şi cum se cuvine să te porţi într-o instituţie publică. Adevărul e că originea socială a multor politicieni români este acea clasă rezultată din industrializarea socialistă, nici ţărani, nici orăşeni, lipsiţi de controlul social caracteristic societăţilor rurale, şi care nu ajunsese să internalizeze normele care fac posibilă convieţuirea în aglomeraţiile urbane.
Problema este, cred, atitudinea fundamentală faţă de partenerul de dialog. Invitat la o dezbatere publică, la un „talk-show", politicianul român pare să aibă un singur scop: să „i-o zică" adversa
