Pe parcursul ultimelor câteva decenii, tratamentul pentru o serie întreagă de afecţiuni a început o trecere de la abordarea tip panaceu la o strategie mai personalizată. Rezultatul a fost că pacienţilor li se poate de multe ori prescrie cel mai bun medicament în funcţie de configuraţia lor genetică sau de subcategoria specifică a bolii de care suferă. Medicii au astfel posibilitatea de a evita să prescrie medicamente (sau doze) care ar putea produce efecte secundare grave la anumite categorii de pacienţi.
Altfel spus, chiar şi în rândurile pacienţilor care suferă aparent de aceeaşi boală, cu aceleaşi simptome, tratamentul este individualizat în baza unor teste predictive sau de prognoză. În cele din urmă, aceste teste ar putea să se extindă până la determinarea secvenţei de ADN în, să spunem, celulele canceroase ale unui pacient anume.
Dar, chiar dacă această abordare high-tech ar putea fi benefică pentru pacienţi, ea s-ar putea dovedi negativă pentru rezultatele financiare ale companiilor farmaceutice. Motivele sunt subtile.
Terapia medicamentoasă personalizată foloseşte indicatori biologici sau „biomarkeri" - cum ar fi secvenţe de ADN sau prezenţa ori absenţa unor receptori de substanţe chimice - ca indicatori ai modului în care pacienţii ar trebui trataţi, dar şi pentru a estima probabilitatea ca intervenţia să producă efectele dorite. Conceptul nu e nou: se ştie, de exemplu, de câteva decenii că oamenii care au o deficienţă genetică a unei enzime denumite G6PD pot ajunge foarte rapid la forme grave de anemie dacă se expun anumitor substanţe.
În mod similar, grupurile etnice şi indivizii diferă foarte mult în privinţa capacităţii de eliminare a medicamentelor din circulaţia sangvină, din cauza diferenţelor în activitatea enzimelor care metabolizează sau descompun substanţele chimice. Asta e important pentru că cei cu metabolism lent