În fiecare lună, poştaşul satului, Nicolae Popescu, străbate şase kilometri pe jos din satul vecin, Gornenţi, locul unde îşi are biroul, până la casa Mariei Tomescu pentru a-i înmâna cuponul de pensie şi "fabuloasa" sumă de 1 leu.
"Chiar dacă are o pensie mică, eu tot trebuie să îmi fac datoria. În fiecare lună mă duc în satul Malarişca pe jos pentru a împărţi pensia la cei 33 de oameni, inclusiv Mariei Tomescu", spune poştaşul Nicolae Popescu.
Tanti Maria spune că niciodată nu a putut să cumpere nimic din pensia de urmaş pe care o are de atâţia ani, dar speră să poată ajuta ţara cu această pensie şi poate într-o zi cineva de la conducerea ţării îi va da şi ei o pensie din care să trăiască şi ea decent.
"Pot să vă spun că nici nu ştiu cum arată toţi banii, pentru că eu nu primesc decât o hârtie de 1 leu, verde. Nu pot să cumpăr nimic, mai am un nepot la Severin care mai trece pe la mine din când în când şi îmi aduce mâncare, făină, orez, zahăr. Trăiesc ca nimeni pe acest pământ şi statul nu mă ajută cu nimic. Nici măcar o pâine nu costă cât pensia mea", spune Maria Tomescu.
În fiecare lună, poştaşul satului, Nicolae Popescu, străbate şase kilometri pe jos din satul vecin, Gornenţi, locul unde îşi are biroul, până la casa Mariei Tomescu pentru a-i înmâna cuponul de pensie şi "fabuloasa" sumă de 1 leu.
"Chiar dacă are o pensie mică, eu tot trebuie să îmi fac datoria. În fiecare lună mă duc în satul Malarişca pe jos pentru a împărţi pensia la cei 33 de oameni, inclusiv Mariei Tomescu", spune poştaşul Nicolae Popescu.
Tanti Maria spune că niciodată nu a putut să cumpere nimic din pensia de urmaş pe care o are de atâţia ani, dar speră să poată ajuta ţara cu această pensie şi poate într-o zi cineva de la conducerea ţării îi va da şi ei o pensie din care să trăiască şi ea decent.
"Pot să vă spun că nici nu ştiu cum arată
