Oare ascultăm vocea sufletului atunci când luăm decizii, cum ar fi decizia de a urma o meserie, de a avea alături un partener de viaţă, de a alege casa noastră, hainele pe care le purtăm, prietenii, amicii sau felul în care ne câştigăm banii? Urmăm vocea sufletului sau ne pierdem întotdeauna în raţionamente, care ne spun că nu se poate să ne urmăm pasiunile, dorinţele care ne împlinesc, talentele şi visurile frumoase? Munca noastră ne împlineşte, chiar dacă întâmpinăm şi obstacole, şi probleme, şi provocări, chiar dacă nenumăraţi spini ne pun la încercare rezistenţa şi inteligenţa? Partenerul de viaţă ce ne stă alături este o fiinţă în prezenţa căreia simţim confort sufletesc sau acesta ne creează continuu suferinţă, disconfort şi pare să scoată din noi tot ce-i mai rău? Mai trăim noi astăzi în comuniune cu sufletul şi cu raţiunea atunci când urmăm un ţel, un scop în viaţă sau ne ghidăm după aparenţe, după modă, după ceea ce aleg, fac sau cred alţii că-i mai bine pentru noi?

Aceste întrebări mi s-au ivit în ultimul timp, citind două cărţi ale aceluiaşi autor, Vadim Zeland: „Murmurul stelelor dimineţii” şi „Înainte, spre trecut”. În cele două cărţi Vadim Zeland vorbeşte – cred eu – despre unul şi acelaşi lucru: uniunea dintre suflet şi raţiune, o stare fără de care riscăm să ne rătăcim pe drumul spinos şi plin de capcane al vieţii. Asta ar putea fi cauza crizei în care ne tot afundăm; nu mai ştim să regăsim comuniunea dintre suflet şi raţiune. Vocea sufletului nu ne vorbeşte prin cuvinte; raţiunea, însă, ne spune mulţime de cuvinte, iar cele mai multe dintre ele ne fixează pe frecvenţe ale nefericirii, nemulţumirii, tristeţii, eşecului, neputinţei şi a unui rău omenesc căruia nu ne putem sustrage. Raţiunea aflată în dezacord cu sufletul este, în fapt, cauza acestor trăiri, care ne arată că lumea-i plină de suferinţă, iar noi nu avem calităţile capabile să bi