Hannah Arendt reformula, în Făgăduința politicii, întrebarea legată de sensul politicii în lumea contemporană: „Astăzi, întrebarea nu mai este: care e sensul politicii? Pentru acei oameni din toate colțurile lumii care se simt amenințați de politică, din rîndul cărora cei mai buni se distanțează conștient de ea, întrebarea mult mai relevantă pe care o adresează și și-o adresează este: mai are încă politica vreun sens?“ Pe drumul deschis de interogația Hannei Arendt ne putem întreba ce (mai) înseamnă politica în societatea postcomunistă și în ce măsură vechea definiție – de organizare a spațiului public, în vederea coexistenței și armonizării unor oameni diferiți – mai este încă valabilă, după decenii întregi de dictatură, al căror efect a fostdistrugerea spiritului civic și „atrofierea spațiului politic“.
Așadar, mai are încă politica un sens într-o lume ieșită violent dintr-un regim comunist în care, deși proclamată demagogic, voința poporului era ignorată programatic și înlocuită cu voința unică a comandantului suprem? Dacă admitem că, în democrație, sensul ultim al politicii este libertatea cetățeanului, singura concluzie pertinentă pe care o putem trage, analizînd retrospectiv sistemul politic comunist, e că acesta a pervertit nu doar politica, ci și noțiunea de libertate. Și asta pentru că singura libertate care îi rămîne celui ce trăiește într-un regim comunist este cea a obedienței. Imperativul biblic „crede și nu cerceta“ reglează relațiile dintre Putere și cetățeni în statul condus de un partid unic, ceea ce duce la pierderea libertății, la suspendarea dimensiunii critice a gîndirii și, în final, la eșecul societății civile ca instituție aptă să amendeze abuzurile de putere. Pierderea reflexelor de a contesta, de a pune sub semnul întrebării deciziile guvernanților, precum și pe acela de a participa la viața cetății, de a fi parte a spațiul