Foto: Reuters Mi se pare trist că mulţi dintre micuţii din România nu mai ştiu ce înseamnă, sau se ruşinează să meargă cu colindul, dar sunt extrem de încântaţi de Haloween. Am uitat de Dragobete, dar sărbătorim de câţiva ani Valentine’s Day, iar în loc de „bine” am ajuns să spu­nem „OK”. Ne plac mai mult săr­bă­torile altora decât ale noastre, vorbim în alte limbi pentru că ni se par mai „cool” şi încet-în­cet începem să uităm cine suntem şi să ne placă mai mult să fim ca alţii. Din păcate, nu suntem singurii. Acest fenomen se manifestă la nivel global şi puţini mai sunt cei care se mândresc cu ceea ce sunt şi caută mo­da­li­tăţi de a se face remarcaţi ca par­te a lumii din care provin. Unele dintre aceste practici sunt frumoase şi atrăgătoare, altele ciudate şi chiar înspăimântătoare, dar toate sunt respectate cu sfinţenie de adepţii lor.

Am crescut într-o casă în care muzica şi-a avut întotdeauna locul ei de cinste. Părinţii şi apropiaţii mei aveau lăzi întregi de discuri, dar din toate îmi mai amintesc unul singur. Pe coperta verde era fotografia unei fete frumoase, cum rar văzusem, cu haine stranii, dar atrăgătoare şi cu o voce subţire de privighetoare. Însă nici frumuseţea fetei, nici hainele ei şi poate nici vocea nu mi-au rămas la fel de bine întipărite în minte, aşa cum s-a întâmplat cu punctul roşu de pe frunte. Poate că mulţi dintre voi aţi ghicit deja că vorbesc despre celebra cântăreaţa Naarghita, care a adus în casele românilor o mică parte a unei culturi vechi de mii de ani.

Atât am ştiut până de curând: că oricine are punct roşu pe frunte este de origine indiană. Eram fascinată de el, dar abia acum m-a împins curiozitatea să aflu mai multe. Pe lângă faptul că semnul roşu, numit „bindi”, este una dintre cele mai fascinante forme ale decorării corporale, în cultura hindusă are o însemnătate aparte. Locul dintre sprâncene este considerat p