“Fug. Fug tot mai mult. Fug, invocând cele mai diverse pretexte, din biroul meu la Hrádešek, cobor la bucătărie, unde fac curat, ascult radio, spăl vase, gătesc ceva, meditez sau stau numai aşa în locul meu preferat şi privesc pe fereastră. În realitate fug chiar şi de scris. Şi nu numai. Fug de opinia publică, fug de politică, fug de oameni, fug chiar şi de salvatoarea mea, dar mai ales mă ascund de mine însumi. De ce mă tem, de fapt? Greu de spus. Este interesant că, deşi sunt singur aici şi voi fi singur, nu aştept pe nimeni şi nimeni nu se pregăteşte să vină, păstrez ordine în casă, toate lucrurile sunt aşezate la locul lor, totul aliniat, nimic şi nicăieri nu stă strâmb. Frigiderul trebuie să fie întotdeauna plin cu diferite mâncăruri pe care singur greu le voi putea consuma vreodată, iar vazele trebuie să aibă flori proaspete. Ca şi cum aş aştepta mereu pe cineva. Dar pe cine? Un oaspete necunoscut şi neanunţat? O femeie frumoasă necunoscută sau o admiratoare? Pe salvatoarea mea căreia îi place să vină neanunţată? Nişte prieteni de altădată? Cum se face că nu vreau să văd pe nimeni şi totuşi aştept pe cineva tot timpul? Pe cineva care va aprecia cum se cuvine că totul este la locul lui şi orân­duit cum trebuie. Am o singură explicaţie: permanent încerc să fiu pregătit pentru judecata din urmă. Pentru o judecată în care nu va rămâne nimic ascuns, în care va fi apreciat cum trebuie tot ce se cuvine apreciat şi se va vedea automat tot ce nu este în ordine. Evident presupun că judecătorul suprem este pedant ca şi mine. Dar de ce pun atât de mult preţ pe această evaluare finală? Căci ar putea să-mi fie indiferentă. Dar totuşi nu îmi este indiferentă deoarece sunt convins că existenţa mea – la fel ca tot ce mi s-a întâmplat cândva – a tulburat suprafaţa existenţei. O existenţă care după valul pe care l-am stârnit, indiferent cât de marginal, lipsit de importanţă