De la Stalin şi Gheorghe Gheorghiu-Dej până la Kim Ir Sen şi Kim Jong-Il, moartea „iubiţilor” lideri a provocat adevărate „tragedii” naţionale. Poporul i-a „plâns” cu lacrimi de crocodil. Părea că lumea se va sfârşi odată cu ei.

În 2 Martie 1953 întreaga lume comunistă primea o veste cutremurătoare: Iosif Vissarionovici Stalin, eroul naţiunilor şi continuatorul lui Lenin, în vârstă de 73 de ani, era în comă şi paralizat pe partea dreaptă a corpului. Câteva zile mai târziu, respectiv pe 5 martie, la ora 21.50, inima acestuia a încetat să bată.

Mai citeşte:

Până şi Stalin e muritor!

Dincolo de acţiunile, politicile, realizările şi cruzimea dictatorului sovietic, există cel puţin un lucru care merită o atenţie deosebită: ritualul funerar de care a avut partea.

„Poporul rus l-a plâns pe Stalin peste tot. Pe drum, în piaţă şi acasă. Şi în România vestea a provocat tristeţe şi lacrimi, însă mai „reţinute” în comparaţie cu ceea ce se întâmpla la Moscova”, cel puţin aşa suna propaganda oficială.

Trupul său a fost mumificat şi păstrat în Mausoleul lui Lenin până la 3 octombrie 1961, când a început destalinizarea în Uniunea Sovietică. Apoi, a fost îngropat lângă zidul Kremlinului. Însă ritualul funerar este o copie fidelă a celui la care e supus Lenin, părintele fondator al URSS.

Deşi a încercat să îşi elimine toţi competitorii şi adversarii politici, după moartea lui Lenin, iar prin cultul personalităţii să îl pună într-un con de umbră până şi pe acesta, Stalin nu a reuşit să îi fure imaginea de erou, fondator. În istoria mentalităţilor eroul fondator îşi asigură nemurirea într-o formă escatologică, însă Lenin beneficiază de cuceririle tehnologice ale vremii – îmbălsămarea şi nu de simbolistica hagiografică.

Şi ritualul de înmormântare este special, fiind unul dintre elementele de bază ale imaginarului c